— Parcă ați rămas în alt veac, Elena. De la borcanele dumneavoastră miroase toată casa. Le-am scos afară, să se mai aerisească.
Elena Popescu rămase nemișcată în prag și privi fără să spună nimic pământul de lângă poartă. Sub cerul greu al lui septembrie, iarba udă strălucea rece, iar borcanele ei erau așezate într-un rând ordonat, ca niște lucruri scoase la vânzare.
Castraveți murați. Roșii în suc propriu. Zacuscă. Dulceață de prune. Compot de vișine. Sos picant cu ardei, pe care începea să-l fiarbă înainte de răsărit, ca bucătăria să nu se transforme într-o saună.
Fiecare borcan îl închidea singură. Îl întorcea cu capacul în jos pe un prosop curat, îl învelea într-o pătură veche și aștepta cu răbdare să vadă dacă metalul se strângea bine, fără urmă de umflătură. Când totul era în regulă, zâmbea mulțumită.
Acum, însă, borcanele stăteau în rouă și noroi, de parcă ar fi fost niște obiecte fără valoare, bune doar de aruncat.
— Cristina, spuse Elena încet. De ce ai făcut asta?
Cristina era pe treptele casei, îmbrăcată într-un trening deschis la culoare. Ținea telefonul într-o mână, iar părul îi era aranjat impecabil, ca și cum tocmai coborâse dintr-un salon, nu ca și cum ar fi petrecut noaptea într-o gospodărie de la țară.
— Pentru că aici nu se poate respira, răspunse ea, strâmbând din nas. Ba behăie oaia, ba sunt borcane peste tot, ba miroase casa a usturoi. Nu locuim într-un muzeu al satului.
Elena își strânse degetele până când unghiile îi intrară în carne.
Ar fi putut să tacă. Făcea asta de ani întregi. Tăcuse și atunci când Cristina venise pentru prima dată în sat și spusese că acolo nu exista decât noroi, iar țânțarii erau cât vrăbiile.
Tăcuse când nora împinsese farfuria cu brânză proaspătă și spusese că nu-i place. Mai târziu, însă, îl rugase pe soțul ei să-i pună puțină brânză într-o caserolă, „pentru copil, că are nevoie de ceva sănătos”.
Tăcuse și când Cristina nu-i spunea nici „mamă”, nici „doamnă Elena”, ci vorbea despre ea la persoana a treia:
— Iar a trimis ea borcanele.
Sau:
— Spune-i să pună mai puțin mărar data viitoare.
De fiecare dată, Elena înghițea umilința. O făcea pentru fiul ei, pentru nepot și pentru pacea din familie.
Cu o zi înainte, nu veniseră doar într-o vizită obișnuită. Nepotul ei, Andrei, absolvise Universitatea din Cluj și adusese diploma ca să i-o arate. Elena îl așteptase încă de dimineață. Frământase aluat și făcuse plăcinte cu cartofi, pusese puiul la cuptor, pregătise o oală cu compot de mere și scorțișoară, apoi tăiase roșii din grădină pentru salată.
Așteptase diploma aceea aproape ca pe propria ei izbândă.
Andrei intrase primul în casă. Era înalt, vesel și purta o cămașă nouă. Din buzunarul genții scoase un dosar roșu și îl puse pe masă.
— Bunico, uită-te, spuse el. Mi-ai zis că n-o să crezi până nu o vezi cu ochii tăi.
Elena își trecu degetele peste literele aurii de pe copertă. Ochii i se umplură pe neașteptate de lacrimi.
— Dragul bunicii… Am apucat și ziua asta. Tatăl tău n-a avut șansa să termine școala, erau vremuri grele. Tu, însă, ai reușit.
Cristina oftă și-și dădu ochii peste cap.
— Mamă, iar începeți? E doar o diplomă.
Doar o diplomă.
Pentru Elena, acea hârtie însemna cu totul altceva decât câteva rânduri tipărite. Însemna anii în care trimisese la Cluj sacoșe cu cartofi, brânză, conserve și banii strânși cu grijă din pensie. Însemna mâinile crăpate de muncă, trezirile înainte de zori și orele petrecute în grădină, indiferent dacă afară ningea sau ardea soarele.
Apoi se întâmplase ceva ce o făcuse pe Cristina să-și piardă cu totul răbdarea.
Florica, capra albă, încăpățânată și curioasă, intrase în casă în timp ce toți erau distrași. Pe masă văzuse dosarul roșu, își întinsese botul și apucase să roadă un colț al copertei.
— Florica! Doamne, ce-ai făcut, prostuțo? strigase Elena.
Cristina sărise în picioare atât de repede, încât ai fi crezut că izbucnise un incendiu.
— Asta nu mai e normal! Animalul umblă prin casă, pe lângă masă, printre acte! Înțelegeți că este un document oficial?
Andrei rămăsese palid și tăcut, cu privirea lipită de diploma lui. Elena scosese capra în curte, apoi se întorsese în bucătărie.
— Laptele de la ea îl beți. Brânza o luați. Untul îl puneți în sacoșă de fiecare dată. Dar capra, dintr-odată, vă este scârbă?
Cristina nu răspunsese. Doar privirea i se răcise ca gheața.
În dimineața următoare, Elena găsise borcanele lângă poartă.
Vecina Mariana ieșise atunci să aducă apă și auzise totul. Se uitase la Elena, apoi la Cristina, după aceea la borcane. Păruse că vrea să spună ceva, poate să intervină, dar își aranjase doar basmaua și se întorsese în curtea ei.
Iar acest lucru o duruse pe Elena mai mult decât se așteptase.
În fiecare an îi dădea Marianei dulceață. Când soțul vecinei zăcuse bolnav după un atac cerebral, îi dusese lapte, supă fierbinte și pâine proaspătă. O ajutase fără să aștepte nimic în schimb.
Acum, Mariana se întorsese pur și simplu cu spatele.