Elena se aplecă și începu să ridice borcanele. Unul era rece și acoperit de rouă. Pe altul se lipise noroiul. De capacul celui de-al treilea se agățase o muscă mică, udă.
Mâinile îi tremurau. Cristina coborî treptele și veni spre ea.
— Nu faceți o dramă din asta. N-am aruncat nimic.
Elena se îndreptă încet. Lacrimile îi dispăruseră din ochi.
— N-ai aruncat?
— Nu.
— Atunci unde ai aruncat munca mea, Cristina? Și unde ai lăsat respectul?
Nora rămase fără replică.
— Ce legătură are respectul cu niște borcane?
— Are toată legătura. Borcanele acestea nu sunt doar sticlă. În ele sunt verile mele, spatele meu, nopțile în care am sterilizat până după miezul nopții. Sunt mâinile care m-au ars de la ardei și pensia din care am cumpărat zahăr, ca voi să aveți iarna ceva bun pe masă, lângă ceai.
Cristina își încrucișă brațele.
— Putem cumpăra toate astea de la magazin.
— Atunci cumpărați.
În curte se lăsă o liniște grea. Până și Florica încetă să mestece fânul de lângă șopron.
— De azi înainte, continuă Elena cu o voce calmă, niciun borcan din casa asta nu mai pleacă la voi. Nici brânză, nici lapte, nici ouă. Dacă pentru voi tot ce fac eu aparține unui alt veac, atunci să rămână toate aici.
Cristina se înroși.
— Vorbiți serios?
— Pentru prima dată după mulți ani, da.
După prânz, fiul Elenei intră în camera ei. Se așeză pe marginea patului și începu să răsucească între degete cheile mașinii.
— Mamă, doar o știi pe Cristina. E mai tăioasă uneori, dar nu spune lucrurile cu răutate.
Elena îl privi îndelung.
În fața ei nu mai era doar bărbatul obosit de acum, ci copilul care alergase desculț prin aceeași curte și ceruse încă o plăcintă. Băiatul care îi adusese apă de la fântână și îi spusese cândva:
— Stai tu, mamă, că aduc eu.
Acum, acel copil crescut se temea să-i spună soției măcar un singur cuvânt împotrivă.
— Fiule, ai spus vreodată că nu are voie să se poarte așa cu mine?
El își coborî privirea.
— Mamă, te rog, nu începe.
— Nu încep nimic. Pun capăt.
El ridică brusc ochii.
— La ce anume?
— Dacă soția ta nu poate intra în casa mea fără să mă umilească și să-mi disprețuiască munca, atunci să nu mai intre deloc. Iar tu vino când îți vei aminti că nu ești doar soțul ei. Ești și fiul meu.
Nu răspunse. În ușă apăru Cristina.
— Ei? Ați terminat discuția? întrebă ea rece.
Fiul Elenei se ridică. Se uită la mama lui de parcă ar fi vrut să spună ceva important. Dar, ca de obicei, tăcu și porni după soție.
Înainte de plecare, Andrei se apropie singur de bunica lui. O îmbrățișă strâns, aproape ca în copilărie, deși de mult o întrecea cu un cap.
— Bunico, o să mai vin. Promit.
— Vino când simți tu, dragul meu, îi răspunse ea, mângâindu-l pe umăr.
El zâmbi trist.
— Și să nu te superi prea tare pe Florica. Poate doar voia să verifice dacă diploma mea este adevărată.
Elena izbucni în râs. Era primul zâmbet adevărat pe care îl avusese în ziua aceea.
Au trecut trei luni. Toamna se răcise bine, peste sat se ridica adesea o ceață groasă, iar diminețile lăsau pe iarbă un strat subțire de brumă argintie. Elena își ducea zilele liniștit. Îngrijea casa, o mulgea pe Florica și așeza lemnele sub copertină.
Fiul ei o suna din când în când. Conversațiile erau scurte și apăsătoare.
— Cum ești, mamă?
— Vie.
— Ai nevoie de ceva?
— Am nevoie să rămâi om. În rest, am de toate.
După asemenea răspunsuri, el tăcea pentru mult timp.
Într-o sâmbătă dimineață, poarta scârțâi.
Elena ieși pe prispă și îl văzu pe Andrei. Purta o geacă veche, avea un rucsac pe umăr și ținea în mână o pungă cu bunătăți.
— Bunico, am venit pentru două zile. Pot să rămân?
Elena își ridică mâinile, uimită.
— Doamne, ce întrebi? Intră repede, până nu îngheți de tot!
Andrei repară balamaua porții, îndreptă gardul strâmb dinspre grădină și mută lemnele sub acoperiș. Seara, stătură amândoi în bucătărie. Pe masă erau cartofi fierți în coajă, pește sărat, castraveți murați și ceai cu zmeură.
Andrei luă un castravete și mușcă din el cu poftă.
— Bunico, așa ceva sigur nu găsești în magazin.
Elena se întoarse spre fereastră, ca să nu-i vadă ochii umezi.
— Pentru că magazinul nu pune suflet în borcan, răspunse ea încet.
Din curte, Florica behăi atât de tare, încât părea că aprobă fiecare cuvânt.
Andrei începu să râdă.
— Spune-i că este cea mai educată capră din tot județul.
Elena zâmbi și ea.
Poate chiar așa era. Dacă nu ar fi fost colțul acela ros al diplomei, bătrâna ar fi continuat să îndure. Ar fi tăcut mai departe și și-ar fi împărțit căldura cu oameni care se obișnuiseră să o primească fără să întrebe cât o costă.
De atunci, în casa ei se făcuse mai multă liniște. Dar era o liniște sinceră, nu una construită din teamă și resemnare.
Iar fiecare borcan de pe raft își recăpătase locul. Nu mai era un semn al trecutului de care trebuia să-i fie rușine, ci dovada că dragostea poate mirosi a roșii coapte, mărar și vișine și poate avea gustul simplu, adevărat, al unei case în care cineva a pus tot sufletul său.