— Este petrecerea ta, mamă.
— Nu mai am voie să-mi chem rudele?!
— Cu banii mei?
— Cu banii familiei!
M-am dus lângă mașină. Ioana stătea cu capul sprijinit de tetieră și ochii închiși. Matei dormea în scaun, roșu la față, cu părul ud de transpirație.
— Ioana, când a stat mama ultima dată singură cu Matei? Măcar o oră?
— Nu transforma totul într-un interogatoriu! a strigat mama.
— Nu pe tine te întreb. Ioana?
Soția mea nu și-a deschis ochii.
— De vreo trei ori. Poate patru. Și niciodată prea mult.
— Într-un an întreg?
A dat din cap.
— Cine gătea?
N-a răspuns.
— Cine făcea curățenie?
Ioana a clătinat din cap.
— Mama cumpăra măcar alimentele?
— Uneori.
— Și restul?
— Eu.
— Cu ce bani?
— Cu indemnizația și cu ce reușisem să pun deoparte când încă lucram.
M-am întors spre mama.
— Două mii cinci sute de lei în fiecare lună.
Ea și-a strâns buzele.
— Nu discuta banii în fața străinilor.
— Unde s-au dus?
— Pe casă!
— Concret, pe ce?
— Pe tot ce trebuia!
N-a mai apucat să spună nimic. De după colț a apărut o ambulanță albă, cu bandă roșie.
Paramedicul era o femeie scundă, cu ochelari. L-a examinat pe Matei, i-a ascultat respirația și i-a măsurat temperatura. Apoi s-a uitat la mine peste rama ochelarilor.
— Trebuie dus imediat la pediatrie. Nu mâine dimineață. Acum. Respirația aceasta nu poate fi lăsată sub observație acasă.
După acele cuvinte, bonurile și cearta au încetat să mai conteze. Înainte să urc la volan, m-am întors spre cei din curte.
— Petrecerea s-a terminat. Vă rog să plecați.
Mama a făcut un pas spre mine.
— Dar eu?
— Vorbim mai târziu.
— Radu, eu locuiesc aici!
— În noaptea asta vei sta la mătușa Lidia.
— Îți alungi mama din casă?
— Acum îmi duc copilul la spital. Restul rezolvăm când voi ști sigur că Matei și Ioana sunt bine.
Mama i-a privit pe ceilalți, așteptând ca cineva să o susțină. Nimeni nu a spus însă nimic. Oamenii au început, aproape în același timp, să-și caute cheile prin buzunare.
La spital, Matei a fost consultat de o pediatră obosită, cu părul prins strâns la ceafă. Ne-a spus că, din fericire, nu se întâmplase nimic critic, dar că procedaserăm corect că nu așteptaserăm până dimineață. La copiii mici, febra ridicată împreună cu respirația rapidă reprezintă un motiv serios pentru consult medical, nu ceva ce trebuie „lăsat să treacă”.
Am rămas sub supraveghere până dimineață. Pe la unu noaptea, Matei a adormit în sfârșit, cu brațele întinse în lateral, exact cum dormea în pătuțul lui.
M-am uitat la Ioana. Stătea pe marginea unui scaun, palidă și trasă la față, cu umbre adânci sub ochi.
— Acum este rândul tău, i-am spus.
— Ce vrei să spui?
— Și tu trebuie consultată.
— Radu, sunt bine.
Cuvintele acelea m-au lovit ca o palmă. „Sunt bine.” De câte ori le auzisem în timpul telefoanelor noastre? Și de câte ori le acceptasem fără să întreb nimic?
— Nu, am spus. Nu ești bine.
Ioana a început să plângă. Fără zgomot, fără suspine. Lacrimile îi curgeau pe obraji, iar ea nici măcar nu încerca să le șteargă. Mi-am apropiat scaunul.
— De ce nu mi-ai spus?
— Ți-am spus.
— Când?
— Îți amintești că în martie ți-am spus că sunt epuizată?
Îmi aminteam. Îi răspunsesem atunci: „Mai rezistă puțin, mama este aici și te ajută.”
— Și când ți-am spus că aproape în fiecare zi avem musafiri?
Îmi aminteam și asta. Râsesem și îi spusesem: „Las-o să se distreze și ea, se plictisește singură.”
— Dar când te-am rugat să nu-i mai trimiți atât de mulți bani?
Atunci nu mi-a mai venit să râd. Îmi aminteam exact răspunsul meu: „Mama știe mai bine ce trebuie cumpărat pentru casă.” Urechile mi s-au înfierbântat de rușine.
— De ce nu mi-ai spus direct?
Ioana și-a trecut palma peste obrazul ud.
— M-ai întrebat vreodată direct?
N-am avut ce să-i răspund.
Munceam câte douăsprezece ore și eram convins că-mi îndeplinesc partea mea de responsabilitate. Câștigam bani. Îi transferam mamei. Îmi întrețineam familia. În același timp, nu vedeam cum soția mea slăbea și se stingea. Nu observasem că verigheta îi devenise largă. Nu înțelesesem că se temea de mama mea.
— Mama spunea că locuința este a ei, a murmurat Ioana.
— Este casa noastră.
— Știu.
— Atunci de ce ai ascultat-o?
Ioana a tăcut mult înainte să răspundă.
— Pentru că îmi repeta că vei fi întotdeauna de partea ei. Spunea că îi trimiți bani fiindcă nu ai încredere în mine. Că, de fapt, casa este a ta, iar ea este mama ta și numai ea poate decide ce se întâmplă acolo. Și că, dacă mă plâng, o să mă numești nerecunoscătoare.
Mi-am acoperit fața cu palmele.
Mama nu se folosise doar de banii mei. Se folosise de orbirea mea, de comoditatea mea și de dorința mea de a nu vedea problemele. Iar eu îi dădusem singur această putere.
A doua zi, în timp ce Ioana îl hrănea pe Matei cu piureul primit la spital, am deschis extrasele bancare. De data aceasta nu m-am uitat doar la transferurile către mama, ci la toate cheltuielile, lună de lună.
Apoi am sunat-o și i-am cerut să-mi explice unde se duseseră banii. La început s-a indignat. A spus că nu era obligată să dea socoteală propriului fiu. După aceea a susținut că nu păstrase niciodată bonurile.