Apoi s-a lăsat dusă de val și s-a dat singură de gol.
— Doar nu cheltuiam tot! Mai puneam și deoparte!
— Unde?
La celălalt capăt al firului s-a făcut liniște.
— Mamă, unde sunt banii?
— Pe cardul meu.
— Cât ai strâns?
Mi-a spus suma: șaptezeci și opt de mii de lei.
M-am așezat greu pe banca de pe holul spitalului. Tot timpul crezusem că banii se duseseră pe mâncare, scutece, detergent, medicamente și alte lucruri necesare familiei mele.
O parte fusese, fără îndoială, folosită pentru gospodărie. Dar o sumă importantă rămăsese în contul mamei sau se transformase în rochii și bijuterii.
— Vrei să mă faci hoață? a izbucnit ea când i-am cerut să returneze ce mai rămăsese.
— Îți cer să dai înapoi banii rămași din transferurile mele.
— Dar eu i-am economisit!
— Pentru cine?
A tăcut.
— Pentru cine strângeai banii, mamă?
— Pentru mine. Nu merit și eu ceva?
În acel moment totul s-a așezat la locul lui.
— Poate că meriți. Dar trebuia să-mi spui sincer: „Fiule, am nevoie de bani”. Nu ți-aș fi refuzat ajutorul.
— Sunt mama ta!
— Da, ești mama mea. Dar nu ești contabilul familiei mele și nici proprietara casei noastre.
Nu i-am cerut să restituie fiecare leu cheltuit. O parte fusese folosită pentru nevoile comune, iar după atâtea luni era imposibil să verificăm fiecare bon. Totuși, am oprit transferurile în aceeași zi. Am schimbat toate parolele la care mama avusese acces cu acordul nostru. Pe frigider am lipit o foaie simplă, cu pătrățele, pe care eu și Ioana am început să notăm împreună cheltuielile.
Apoi i-am spus mamei:
— Va trebui să te muți.
M-a privit de parcă o lovisem.
— Totul este din cauza ei?
— Nu.
— Să nu mă minți!
— Totul este din cauza mea.
Mama a rămas nedumerită.
— Ce înseamnă asta?
— Eu am greșit. Te-am adus în casa noastră, ți-am dat bani și ți-am permis, fără să spun nimic, să conduci totul. Iar eu nici măcar nu am încercat să aflu ce se întâmplă în familia mea.
— Eu v-am ajutat!
— Poate că la început chiar ne-ai ajutat. Dar după aceea ai început să te porți ca și cum Ioana îți aparținea.
— Pentru că este leneșă!
— Ieri am văzut cât de „leneșă” este. Spăla vasele după tine, cu un copil bolnav în brațe, în timp ce tu petreceai cu invitații sub cort.
— Am avut și eu o singură seară festivă!
— În ziua în care fiul meu împlinea un an.
— Eu am organizat totul!
— Pentru cine, mamă? Matei nici măcar nu a stat la masa aceea.
A început să plângă. În trecut m-aș fi repezit s-o consolez. De data aceasta am rămas pe loc.
— Ai două săptămâni să-ți găsești o locuință. Dacă va fi nevoie, îți plătesc prima lună de chirie. Dar nu vei mai locui împreună cu noi.
— Ioana te-a întors împotriva mea.
Am clătinat din cap.
— Ioana s-a temut jumătate de an să-mi spună adevărul. Cineva care vrea să mă controleze nu s-ar fi purtat așa.
Mama a plecat după unsprezece zile. Mai întâi a stat la mătușa Lidia, apoi și-a închiriat o garsonieră lângă piață. Aproape o lună nu mi-a răspuns la telefon.
Rudele s-au împărțit în două tabere. Unii mă certau: „Ai o singură mamă, cum ai putut să faci asta?”. Alții recunoșteau: „Elena a mers prea departe”.
La un moment dat am încetat să mai explic ceva tuturor. Ei văzuseră doar o singură după-amiază. Eu trebuia să trăiesc cu tot ce scosese acea după-amiază la lumină.
Cel mai greu nu a fost să restabilesc relația cu mama. Mult mai dificil a fost să reconstruiesc încrederea Ioanei.
Pentru că a trebuit să recunosc un adevăr dureros: nu doar mama mea o abandonase. O abandonasem și eu. Te poți apăra la nesfârșit spunând „nu am știut”. Dar eu nu știusem doar fiindcă nu privisem. Nu întrebasem. Nu ascultasem răspunsurile. Îmi fusese mai ușor să cred că banii pot rezolva orice problemă de familie.
Într-o seară, spălam împreună biberoanele lui Matei. Mi-am făcut curaj și am spus:
— Vreau să-ți cer iertare.
Ioana a pus biberonul pe suport, dar nu a răspuns.
— Nu doar pentru ce a făcut mama. Pentru mine.
S-a uitat la mine.
— Te-am lăsat singură cu toate grijile și am numit asta „să-mi întrețin familia”. Iar când ai încercat să-mi spui că ceva nu este în regulă, te-am făcut să crezi că înțelegi totul greșit.
Bărbia i-a tremurat.
— La un moment dat chiar am crezut că sunt nerecunoscătoare.
— Nu ai fost niciodată nerecunoscătoare.
— Acum știu.
Nu mi-a spus „totul e bine”. Nu mi-a spus „te iert”. A rostit doar: „Acum știu”. Și am înțeles că, în acel moment, atât era suficient.
A doua zi nu ne-am trezit o familie perfectă, fără probleme. Nu mi-am dat demisia de pe șantier și nici nu m-am transformat peste noapte într-un soț care petrece fiecare clipă acasă. Aveam în continuare nevoie de bani.
Dar am renunțat la turele de sâmbătă. Eu și Ioana ne-am împărțit treburile și le-am scris pe aceeași foaie cu pătrățele de pe frigider. Și am încetat să mai spun că „o ajut cu copilul”. Matei era și fiul meu. În sfârșit începeam să fiu cu adevărat tatăl lui.
Băița. Drumurile la policlinică. Trezirile din timpul nopții. Hainele spălate. Plimbările cu căruciorul pe trotuarele sparte. Toate lucrurile care înainte se desfășurau într-o lume paralelă, în timp ce eu eram pe șantier.