Ioana stătea pe un scăunel jos, lângă chiuvetă. Matei era agățat de brațul ei, cu obrazul lipit de umărul mamei. Cu mâna liberă freca grăsimea de pe o tavă mare. Între dinți ținea o bucată de pâine întărită și rupea din ea câte puțin. Așa mănâncă oamenii cărora nu le rămâne nici măcar timp să se așeze la masă.
M-am apropiat și am luat copilul din brațele ei.
Matei era fierbinte. Nu doar cald, ci arzător, ca o pernă electrică uitată pornită. Mi-am lipit urechea de pieptul lui. Respira repede și superficial, de parcă tocmai alergase cât îl țineau puterile.
M-am uitat la Ioana. Verigheta îi alunecase pe deget și se întorsese cu piatra în jos. Înainte îi stătea fixă. Când s-a ridicat de pe scăunel, s-a prins de marginea blatului ca să nu-și piardă echilibrul.
Totuși, după o clipă, mâna ei s-a întins din nou spre farfuria murdară.
— Mama a spus să nu mă așez până nu termin tot, a șoptit ea. Mai trebuie să duc și cafeaua invitaților.
I-am luat farfuria și am pus-o înapoi în chiuvetă.
— Încalță-te.
Ioana nu s-a mișcat. S-a uitat doar spre cortul din curte, prin fereastră.
— O să se supere mama, Radu.
Atunci am încremenit în mijlocul bucătăriei, cu copilul încins în brațe, asemenea unui prost care vede abia după un an ce se petrece în propria lui casă.
M-am dus în dormitor, am luat geanta cu lucrurile lui Matei, poșeta Ioanei și telefonul ei, lăsat pe pervaz. Ecranul era crăpat într-un colț. Când m-am întors, soția mea stătea în același loc, lângă chiuvetă.
— Încalță-te, Ioana.
De data aceasta m-a ascultat.
L-am așezat pe Matei în scaunul auto și l-am prins bine cu centurile. Ioana s-a așezat lângă el, iar gențile le-am pus în portbagaj. N-am mai apucat să iau tortul de pe bancă; am mutat doar cutia pe bordură. Crema începuse să se topească, iar ursulețul albastru se răsturnase într-o parte.
Mama a ieșit pe poartă chiar înainte să închid portiera.
— Ce înseamnă asta?!
După ea au venit mătușa Lidia și unchiul Sandu. Vocea mamei s-a schimbat imediat, devenind dulce și mieroasă:
— Răducule, dragul mamei, Ioana doar a obosit. Se agită singură. Eu fac totul pentru familie, doar știi.
N-am răspuns. M-am aplecat spre geamul deschis al mașinii și am pus o singură întrebare:
— Știai că Matei e bolnav?
Ioana a dat din cap fără să spună nimic.
Mama m-a prins de cot.
— Îi ies dinții! E puțin fierbinte, pentru ce faci atâta scandal? Toți copiii trec prin asta.
M-am desprins de mâna ei, am scos telefonul și am sunat la 112.
Am vorbit calm și rar, deși vocea mea suna străin chiar și pentru mine. Copil de un an. Temperatură mare. Respirație accelerată. Soția abia se ținea pe picioare. Am dictat adresa. Dispecera mi-a spus că ambulanța pornea deja și mi-a cerut să nu mă îndepărtez de copil.
În timp ce așteptam, mama le-a spus aproape tuturor rudelor că eram „la fel ca tata” și că făceam din țânțar armăsar. Mătușa Lidia a ascultat-o o vreme, apoi a întrebat brusc:
— Elena, casa asta este a ta? Parcă spuneai că ai contribuit când ați cumpărat-o.
— Este casa mea, a răspuns mama tăios. Eu hotărăsc aici. Fiul meu tocmai de aceea îmi dă bani.
Mi-am deblocat telefonul. Păstram acolo un dosar creat în perioada în care cumpăraserăm locuința. Se numea simplu: „CASA”.
Am deschis extrasul de carte funciară și i-am întins telefonul mătușii. Proprietari: Popescu Radu Mihai și Popescu Ioana Elena. Apoi am intrat în aplicația bancară. În fața ei a apărut șirul transferurilor lunare, toate cu aceeași mențiune: „Pentru gospodărie”.
Lidia a derulat mult timp istoricul. Apoi și-a ridicat încet privirea spre sora ei. Exact atunci ușa de la verandă a scârțâit.
A apărut Bianca, verișoara mea. Ținea în mâini un sac mare, negru. Când ne-a văzut, s-a oprit brusc.
— O…
Mama a pălit.
— Bianca, du-te înapoi la musafiri.
— Voiam doar să arunc gunoiul.
Din sac ieșea colțul unei cutii de carton. Am recunoscut imediat sigla magazinului de electrocasnice de unde eu și Ioana ne uitaserăm cândva la un espressor, dar hotărâserăm că ne putem descurca deocamdată și cu ibricul.
— Ce este în sac? am întrebat.
— Gunoi.
— Arată-mi.
— Acum te apuci să cauți și prin sacii de gunoi? a intervenit mama.
Totul a devenit limpede tocmai datorită felului în care s-a grăbit să apere sacul. L-am deschis. Înăuntru erau cutia unui espressor, o cutiuță de bijuterii, etichete rupte și bonuri fiscale. Am început să scot lucrurile, unul câte unul.
Rochia pe care o purta mama. Cerceii. Plata cortului și a ghirlandelor. Mâncarea. M-am uitat la sumele trecute pe bonuri și am simțit cum îmi îngheață degetele, deși afară erau peste treizeci de grade.
— Tu ai plătit toate acestea?
Mama și-a îndreptat spatele.
— Cine crezi că trebuia să plătească ziua de naștere a fiului tău?
Am privit spre curte. Douăzeci de adulți stăteau la mese sub cort. Muzică, creveți și pahare pline. Iar fiul meu, cu febră, aștepta în mașină.
— Mamă, unde este ziua lui Matei?
— Nu mai inventa prostii.
— Unde sunt baloanele pentru copii? Unde este masa lui? Arată-mi măcar un singur copil la petrecerea asta.
S-a lăsat tăcerea.