— O să se supere mama, Radu.
Ioana a rostit cuvintele atât de încet, încât aproape s-au pierdut în zgomotul apei care curgea în chiuvetă. Nu s-a uitat la mine. Cu o mână îl ținea pe Matei lipit de ea, iar cu cealaltă freca o tavă plină de spumă cenușie, care se prelingea pe gresie. Privirea îi rămăsese ațintită spre fereastră, dincolo de care, în curte, muzica bubuia, iar invitații izbucneau în râs după fiecare toast.
Stăteam în mijlocul propriei mele bucătării, cu fiul nostru în brațe. Știam foarte bine despre cine vorbea Ioana. Nu înțelegeam însă de când ajunsese soția mea să se teamă să se așeze în propria casă. Și nici cum de eu, un bărbat adult, nu observasem nimic.
În ziua aceea plecasem pentru prima dată după aproape șase luni mai devreme de pe șantier. Lucram ca șef de echipă, iar oamenii tocmai turnau placa la un bloc nou. Maistrul mă privise de parcă îi ceream să mă lase liber o lună, nu doar câteva ore.
— Mâine face băiatul un an, i-am explicat. Vreau să ajung azi mai devreme, cât încă nu a adormit.
— Du-te, tată de familie, mi-a făcut el semn cu mâna.
Pe scaunul din dreapta se afla o cutie cu un tort de miere cumpărat de la cofetăria de lângă piață. Cofetăreasa decorase blatul cu un ursuleț albastru din pastă de zahăr și cu cifra „1”, mare și strălucitoare. Mă întrebase de două ori dacă voi reuși să-l duc întreg pe căldura aceea și, ca să fie sigură, pusese în cutie și un mic pachet cu gheață.
În torpedou aveam o linguriță de argint, pe care era gravat numele „Matei”. Se spune că asemenea lingurițe se dăruiesc la apariția primului dințișor. Primul dinte al lui Matei ieșise încă din primăvară, dar eu aflasem doar dintr-o fotografie pe care Ioana mi-o trimisese la șase dimineața. La ora aceea eram deja pe șantier.
Pe bancheta din spate se afla un pachet cu o rochie. Era de in, albastru-deschis, cu un model cusut atent pe guler. În mai, Ioana o probase într-un magazin mic din centrul orașului. Se rotise în fața oglinzii și zâmbise timid, apoi o scosese și o pusese înapoi pe umeraș.
— La ce mi-ar trebui acum? spusese. Ori sunt cu copilul, ori stau la aragaz. Unde s-o port?
O săptămână mai târziu m-am întors singur la magazin și am cumpărat-o.
După moartea tatălui meu, mama rămăsese singură în satul Valea Mare. Când s-a născut Matei, ea însăși ne propusese să se mute la noi.
— Sunteți tineri și încă nu știți prea bine cum merg lucrurile, îmi spusese la telefon. Vă ajut eu. Stau cu cel mic, gătesc, merg la piață. Tu muncește liniștit, băiete, nu-ți mai bate capul.
Și chiar nu-mi bătusem capul. În prima zi a fiecărei luni îi transferam două mii cinci sute de lei. Pentru mâncare, facturi și tot ce îi trebuia copilului. Mama susținea că așa era cel mai simplu: fiind mereu acasă, își dădea mai bine seama de ce lipsește.
Când sunam de la șantier, Ioana îmi răspundea invariabil:
— Totul e bine, Radu.
În fundal se auzea vocea veselă și grijulie a mamei:
— Ioana, lasă că fac eu. Spune-i să nu-și facă griji.
Asta îmi era suficient. Auzeam exact ce îmi convenea să aud.
Când am intrat pe strada noastră, aproape că nu am mai recunoscut-o. Mașinile erau parcate pe ambele părți ale drumului, iar un Logan ajunsese cu două roți pe gazon, chiar lângă poartă. Din curte răsuna muzica atât de tare, încât tremurau geamurile casei vecine.
Pe lângă mine s-a strecurat unchiul Sandu, soțul surorii mamei. Ducea un platou enorm cu creveți și mi-a făcut un semn din cap, ca unui cunoscut întâlnit întâmplător, apoi s-a grăbit spre curte.
Sub nuc fusese montat un cort închiriat, împodobit cu ghirlande. Dedesubt erau două mese lungi, în jurul cărora stăteau cel puțin douăzeci de oameni. Pe jumătate dintre ei îi întâlnisem până atunci doar la nunți și înmormântări.
Mesele erau încărcate cu mâncare: frigărui, rață la cuptor, somon afumat, creveți, platouri cu mezeluri și brânzeturi. Mama se plimba printre invitați într-o rochie nouă, iar în urechi îi străluceau niște cercei pe care nu-i mai văzusem. În timp ce îi umplea paharul mătușii Lidia, vorbea suficient de tare ca s-o audă toată lumea:
— Radu câștigă bine. Îmi dă toți banii, pentru că știe că eu am grijă să-i folosesc cum trebuie.
— Dar Ioana unde este? a întrebat mătușa.
— În bucătărie. Să spele întâi toate vasele, apoi să aducă și cafeaua.
Mama a ridicat paharul și a râs.
— În casa asta eu sunt stăpână, Lidia. Nora ce să facă? A născut un copil, acum să se ocupe de gospodărie.
Cineva a pufnit amuzat. Ceilalți s-au prefăcut că nu aud. Și eu am tăcut. Am lăsat tortul pe banca de lângă poartă și am intrat în casă.
În bucătărie era o căldură sufocantă, ca într-o seră. Nu apucaserăm să renovăm, nu aveam aer condiționat, iar ventilatorul — aveam să aflu mai târziu — fusese scos de mama în curte, „ca să nu le fie cald musafirilor”. Fereastra era închisă, pentru că mama considera că orice curent de aer îi putea face rău copilului.