Când totul a fost gata, doamna Elena a trecut în tăcere prin fiecare sală. S-a oprit în dreptul lucrărilor, le-a privit împreună cu florile, iar la final s-a întors spre Andreea.
— Acum tablourile respiră. Dumneavoastră nu sunteți doar decorator, Andreea. Sunteți un fel de traducător. Traduceți culorile în limbajul lucrurilor vii.
Vernisajul a fost plin. După el, cincisprezece persoane s-au înscris la atelierul de compoziții florale pe care Andreea urma să-l țină o săptămână mai târziu.
Pentru prima dată, a stat în fața unui grup de oameni și le-a vorbit despre flori.
Radu a venit și el, împreună cu Gogoașă. Mopsul a adormit sub masă, iar Radu a muncit foarte serios la un buchet care, la final, semăna cu explozia unei straturi de flori.
— Radu, asta este… expresionism?
— E strigătul sufletului meu, Andreea. Sau al lipsei mele totale de talent. Alegeți dumneavoastră.
— Hai să-l ajutăm puțin. Ramura asta merge aici. Frunza aceasta o scoatem. Vedeți? Acum are loc să respire.
Radu a privit buchetul, apoi pe ea.
— Vorbiți despre flori, dar am senzația că vorbiți despre oameni. Când stai lângă dumneavoastră, parcă îți vine să-ți îndrepți umerii.
Andreea n-a răspuns.
Dar a ținut minte.
Apoi Mihai a sunat-o pe Cristina. Nu pe Andreea.
— Cristina, fii bună și spune-i soției mele că nu am de gând să duc singur tot apartamentul în spate. Ori se întoarce, ori vine să-și ia lucrurile. Și răbdarea mea are o limită.
Cristina a pus telefonul pe difuzor ca Andreea să audă.
Andreea a ascultat fără să spună nimic. Cu fiecare frază a lui Mihai, chipul ei devenea mai liniștit.
— Mihai, este aici. Vorbește direct cu ea.
A urmat o pauză. Apoi glasul lui:
— Andreea? Ajunge cu circul ăsta. Intrăm deja în a patra lună. Ai idee cum trăiesc eu aici? Ioana își spală singură hainele, eu gătesc — prost, dar gătesc. Ai abandonat familia.
— Mihai, nu mi-am abandonat familia. Am plecat de lângă omul care timp de doisprezece ani m-a convins că nu valorez nimic.
— Iar începi? Eu îți spuneam adevărul. Pentru binele tău.
— Pentru binele meu mi-ai spus că sunt doar o funcție. Pentru binele meu m-ai umilit în fața prietenilor. Pentru binele meu i-ai spus propriei noastre fiice că mama ei este o umbră.
— N-am spus așa ceva!
— Ba da. Pe paisprezece februarie, la cină. Ioana stătea în fața mea. Îmi amintesc fiecare cuvânt, Mihai. Le-am notat. Zi după zi. În caiet. Toate umilințele tale.
S-a făcut liniște.
Mihai nu se așteptase la asta. Era obișnuit cu Andreea care tăcea, înghițea și mergea mai departe. Femeia care îi vorbea acum cu voce calmă și îi putea spune date exacte îi era aproape străină.
— Bine. Să presupunem că a fost așa. Și ce vrei acum?
— Am deja ce voiam. Am plecat. Locuiesc separat. Câștig bani. Ioana vine la mine în vacanță. Am vorbit deja cu ea.
— Adică ai hotărât totul în locul meu?
— Nu, Mihai. Am hotărât pentru mine. Iar tu nu mai faci parte din viața mea și nu vei mai face.
A închis.
Cristina a ridicat cana cu ceai ca pe un pahar de șampanie.
— Pentru tine, Andreea.
— Pentru augustul acela. Pentru farmacie. Și pentru femeia care mi-a dat un pahar cu apă și mi-a spus exact ce aveam nevoie să aud.
Au trecut șase luni. Andreea închiriase o cameră, ținea cursuri și se ocupa de decorarea expozițiilor din galerie. Ioana a venit în vacanța de vară și a rămas la ea tot iulie. Niciuna nu a încercat să recupereze într-o săptămână tot timpul pierdut. Au stat pur și simplu împreună, fără vinovăție, fără reproșuri și fără să-și ceară una alteia să plătească vreo datorie emoțională.
— Mamă, pot să merg și eu la cursurile mătușii Cristina? E super.
— Sigur. Dar te avertizez: în primele două săptămâni te pune să desenezi cu mâna stângă.
— De ce?
— Ca să nu-ți mai fie frică să greșești. Mâna stângă nu știe să se prefacă.
Ioana a plecat la curs, iar Andreea a ieșit să cumpere câteva lucruri. Lângă brutăria de la intersecție l-a văzut pe Mihai.
Mergea alături de o femeie tânără, foarte aranjată, care râdea zgomotos.
Andreea s-a oprit o clipă și a încercat să observe ce simțea. Se aștepta la o înțepătură în piept. La durere. Gelozie. Resentiment. Furie.
Nimic.
Doar un gol limpede și liniștit, asemenea unui geam proaspăt spălat.
Mihai a văzut-o și s-a apropiat. Femeia a rămas lângă vitrină.
— Andreea. Așa, deci.
— Bună, Mihai.
— Arăți bine. Ai slăbit. Mă rog… mă bucur pentru tine.
— Mulțumesc. Și eu mă bucur că nu ești singur.
El a ezitat și și-a potrivit gulerul. Se vedea că își pregătise în minte ceva de spus, poate chiar un discurs întreg, dar în fața calmului ei cuvintele nu se mai legau.
— Uite, m-am tot gândit… Poate că am exagerat amândoi. Poate am putea încerca din nou. Pentru Ioana.
— Ioana este cu mine. Și se simte liniștită așa. Mihai, tu n-ai avut o izbucnire. Doisprezece ani ai făcut același lucru, zi după zi: m-ai distrus încet. Asta nu e o greșeală de moment. E o alegere repetată.
— Nu poți să tai totul așa!
— Ba pot. Am făcut-o deja. Acum șase luni, în august, când mi-am pus paltonul pe mine pe o căldură de peste treizeci de grade și am ieșit pe ușă.