— Tu dramatizezi orice!
— Nu. Și îți spun încă o dată: nu. Nu știu cât timp va suporta femeia de lângă tine felul în care umilești oamenii, dar într-o zi vei rămâne iar singur. De tot. Și atunci nu vei mai avea cu cine să vorbești. Vei rămâne doar cu propriul tău gol.
Andreea a înclinat ușor capul și și-a continuat drumul.
Mihai a rămas pe trotuar, cu expresia unui om obișnuit să deschidă aceeași ușă cu propria cheie și care descoperă, dintr-odată, că între timp cineva a schimbat încuietoarea.
În ajunul Anului Nou, Andreea stătea în bucătăria micii ei locuințe închiriate. Ioana dormea în camera alăturată, cu brațele strânse în jurul unei perne. Pe masă se afla o foaie albă și un marker albastru.
Andreea a scris:
„Să trăiesc nu din teamă, ci din iubire.”
A prins foaia pe frigider cu un magnet în formă de floarea-soarelui.
Telefonul s-a aprins.
Era un mesaj de la Radu:
„La mulți ani. Gogoașă îți transmite salutări și cere plimbare pe 2 ianuarie. Spune că nu acceptă refuzuri.”
Andreea a zâmbit și a răspuns:
„Spune-i lui Gogoașă că vin. Și să nu se supere dacă, în loc de cârnat, îi aduc un morcov.”
O săptămână mai târziu, Andreea a aflat de la niște cunoștințe comune că tânăra pe care o văzuse lângă Mihai, în fața brutăriei, îl părăsise după numai o lună. După ea venise alta. Plecase și aceea. Apoi încă una.
S-a dovedit că nu încuietoarea de la ușă fusese cea care se schimbase cu adevărat.
Se schimbase ceva în oamenii care nu mai acceptau să îndure.
Mihai a rămas singur în apartamentul gol, printre cămăși murdare, un frigider aproape gol și aceeași tăcere cu care o înconjurase ani la rând pe Andreea.
Numai că acum tăcerea nu îi mai vorbea ei.
Îi vorbea lui:
— Nu te ține nimeni aici.
În același timp, Andreea se afla în galeria doamnei Elena, așezând ranunculus albi printre peisajele de iarnă. Privea florile, tablourile și lumina care se așeza pe petalele lor și se gândea că libertatea nu începe în clipa în care închizi o ușă în urma ta.
Libertatea începe atunci când nu mai simți nevoia să privești înapoi.