Andreea a chemat un taxi și i-a spus șoferului adresa pe care încă o știa pe de rost, deși nu mai fusese acolo de aproape doi ani.
A trecut o săptămână. Andreea locuia la Cristina și dormea pe o canapea îngustă din atelier, printre pânze, borcane cu pensule și miros de vopsea. În fiecare dimineață scria într-un caiet. Uneori umplea o pagină cu fraze frânte. Alteori reușea să scrie doar câteva cuvinte.
— Astăzi ai ajuns până josul paginii. E un progres.
— Cristina, am scris aceleași trei cuvinte peste tot: „Nu sunt vinovată”.
— Cu atât mai bine. Scrie-le până când o să le crezi. După aceea întorci pagina.
Cristina preda desen unor adolescenți și își petrecea aproape întreaga zi în atelier. Andreea rămânea singură, ieșea la plimbare, se întorcea, pregătea ceva de mâncare. În a treia zi a intrat într-un parc și s-a așezat pe o bancă lângă lac.
— Atenție, linge pe toată lumea. Fără permisiune și fără pic de rușine.
Andreea a ridicat privirea. În fața ei stătea un bărbat de vreo patruzeci de ani, puțin stângaci, îmbrăcat într-o cămașă de in mototolită. Pe lângă picioarele ei se învârtea un mops rotofei, cu o expresie de fericire absolută pe bot.
— Nu-i nimic. Îmi plac câinii.
— Pe el îl cheamă Gogoașă. Nu întrebați de ce. E o poveste lungă, care implică o dulceață ratată. Eu sunt Radu.
— Andreea.
— Andreea, vă deranjează dacă Gogoașă rămâne puțin cu dumneavoastră cât îmi iau o cafea? V-a ales deja. Și, sincer, la oameni se pricepe mai bine decât mine.
Andreea a râs.
Radu s-a întors cu două pahare de cafea. Au rămas pe bancă până aproape de seară și au vorbit despre lucruri fără importanță: despre mopși, despre parc, despre apusurile din august care, dintr-un motiv greu de explicat, păreau să miroasă a pelin.
El n-a întrebat dacă era căsătorită. N-a încercat să o impresioneze. N-a împins conversația nicăieri. Pur și simplu a stat lângă ea, liniștit și firesc, fără să-i ceară nimic.
Când s-a ridicat să plece, a spus:
— Noi venim aici aproape în fiecare seară. Gogoașă e foarte conservator când vine vorba de obiceiuri. Dacă vreți, mai veniți. Dacă nu, Gogoașă o să înțeleagă. Eu o să încerc.
În seara aceea, Andreea i-a povestit Cristinei.
— Azi am cunoscut un bărbat ciudat. Are un mops pe nume Gogoașă.
— Un om care își botează mopsul Gogoașă nu poate fi chiar periculos. E, evident, un diagnostic, dar unul simpatic.
— Eu nu sunt pregătită pentru nimic.
— Nici nu trebuie să fii. Plimbă-te. Respiră. Doisprezece ani aproape că n-ai respirat. Acum trebuie să înveți iar.
Între timp, telefonul Andreei nu se oprea. Mihai suna de câteva ori pe zi. La început, mesajele vocale erau tăioase și poruncitoare.
— Andreea, ai înnebunit? Vino acasă. Ioana n-are ce mânca seara, frigiderul e gol. Ce-i cu demonstrația asta copilărească?
După trei zile, tonul i s-a schimbat.
— Hai, gata cu prostiile. Îmi este greu singur. Nu mă descurc. E nevoie de tine acasă.
Andreea nu răspundea. Nu din răzbunare. Înțelesese pur și simplu că orice cuvânt putea deveni un cârlig de care Mihai să se agațe pentru a o trage înapoi.
I-a trimis un singur mesaj:
„Spune-i Ioanei că o iubesc. O să-i scriu separat.”
Și chiar i-a scris fiicei. Nu într-o aplicație, ci pe hârtie, cu mâna ei. Patru pagini. I-a explicat de ce plecase. I-a spus că plecarea nu era o trădare, ci încercarea de a se salva pentru a putea deveni din nou o mamă adevărată, nu o umbră tăcută care trăia în aceeași casă. I-a mărturisit că o iubea mai mult decât orice și că nu o luase imediat cu ea doar pentru că un om sfărâmat nu poate fi sprijinul altcuiva.
Răspunsul a venit după două zile.
Un singur cuvânt:
„Înțeleg.”
Andreea l-a citit de aproape douăzeci de ori și abia apoi a început să plângă. Numai că lacrimile acelea nu mai semănau cu cele de până atunci. Nu erau amare. Erau calde. Parcă îi eliberau loc înăuntru.
Până în septembrie, Andreea se înscrisese la un curs de floristică. Mâinile care ani întregi fuseseră obișnuite cu oale, cârpe, sacoșe și treburi casnice își aminteau acum că puteau să creeze și ceva frumos.
A descoperit, spre propria surprindere, că vorbea cu florile. Iar florile, spre deosebire de soțul ei, nu îi răspundeau niciodată cu răutate.
La curs a cunoscut-o pe doamna Elena Popescu, o femeie cu părul argintiu și ochi pătrunzători, care coordona o mică galerie de artă aflată pe strada vecină.
— Andreea, aveți un simț foarte bun al proporțiilor. E greu să înveți pe cineva asta. Ori îl ai, ori nu. Ați amenajat vreodată un spațiu?
— Numai bucătăria. Și, dacă ar fi să-l cred pe fostul meu soț, nici pe aceea prea reușit.
— Foștii soți sunt cei mai nesiguri critici de artă. Veniți la galerie. Peste trei săptămâni deschid o expoziție de acuarelă și am nevoie de cineva care să dea viață sălilor.
Andreea s-a dus.
A petrecut acolo o zi întreagă. A așezat compoziții din flori proaspete între tablouri, a potrivit nuanțele, a mutat vazele, s-a retras câțiva pași ca să privească ansamblul, apoi s-a apropiat din nou și a îndreptat câte o ramură.