— Mamă, te rog, mută valiza de pe hainele Elenei, spuse Andrei.
— Vai, dar ce se poate șifona acolo?
Soacra nici măcar nu încercă să o miște.
— Sunt doar costume de baie! Apropo, Elena, pantalonii aceștia scurți mai bine nu-i iei. Nu prea mai sunt potriviți pentru vârsta ta. Se uită oamenii.
— Nu sunt potriviți pentru vârsta mea? întrebă Elena.
— Păi ai patruzeci și cinci de ani, draga mea! zâmbi Mariana cu bunăvoință. Îți spun doar pentru că țin la tine. Suntem între noi.
În clipa aceea sună telefonul.
Mariana făcu ceea ce făcea întotdeauna: porni difuzorul.
Auzul îi slăbise la urechea stângă, iar ea susținea că, în felul acesta, sunetul „ajunge direct în amândouă urechile”.
Vocea din telefon umplu dormitorul.
— Doina, dragă, plec cu ei! anunță soacra cu veselie.
Vocea ei se schimbase.
Era mai tare, mai sigură, aproape triumfătoare.
— Da, până la urmă a ieșit cum am vrut eu! Ți-am spus că obțin ce-mi propun. Andrei a ezitat la început, iar nora noastră umblă mereu cu fața acră, doar o știi. Dar i-am zis: „Fiule, aniversarea e aniversare, însă mama ta nu are de gând să stea singură acasă”.
Andrei făcu un pas spre mama lui.
Apoi se opri, fără motiv aparent, la jumătatea drumului.
— Camera va fi comună, continuă Mariana. Eu o să dorm lângă ei, ca să nu le treacă prin cap cine știe ce prostii. Au trăit douăzeci de ani împreună și tot n-au avut copii. La ce le mai trebuie intimitate?
În cameră se așternu o liniște deplină.
În familia lor, subiectul acela nu fusese rostit niciodată cu voce tare.
De douăzeci de ani îl ocoleau ca pe o groapă adâncă aflată în mijlocul unui drum cunoscut.
Toți știau unde era.
Și fiecare încerca să nu calce în ea.
Elena trecuse singură prin tot.
La treizeci de ani.
Apoi din nou, la treizeci și cinci.
Învățase să-și țină spatele drept și să zâmbească atunci când colegele de la spital le arătau tuturor fotografii cu copiii și nepoții lor.
Învățase să răspundă la întrebările incomode.
Învățase să tacă atunci când simțea că ar putea izbucni în plâns.
Iar acum, cel mai intim și mai dureros lucru din viața ei fusese aruncat în mijlocul dormitorului.
Cu glas tare.
Pentru o oarecare Doina.
— Bine, te pup! O să-ți trimit neapărat o vedere! încheie Mariana, veselă.
Închise telefonul și se întoarse.
Elena o privea drept în ochi.
Timp de câteva secunde, nimeni nu scoase un cuvânt.
— Vai, am spus și eu așa, zâmbi repede Mariana. Vorbeam cu Doina. E aproape surdă, săraca, de asta trebuie să ridic vocea.
— Am auzit tot, spuse Elena încet.
— Ce ai auzit, draga mea?
— Tot.
Soacra flutură nepăsătoare din mână.
— Doamne, doar n-am făcut-o cu răutate! Andrei, explică-i tu!
Andrei își întoarse din nou privirea spre fereastră.
Curtea era la fel de goală.
— Mama nu a vrut să te rănească, murmură el.
Elena se așeză pe marginea liberă a patului.
Cealaltă jumătate era ocupată încă de valiza vișinie.
Deschise pe telefon confirmarea rezervării.
Trei persoane.
O singură cameră.
„Cameră de familie, pentru trei adulți”.
Cu douăzeci de ani în urmă, Andrei o luase în brațe și o trecuse peste o baltă uriașă din fața stării civile, ca să nu-și murdărească pantofii de mireasă.
Se încordase atât de tare, încât i se înroșise fața, iar invitații râseseră cu poftă.
Elena își amintea perfect ziua aceea.
Soțul ei nu era un om rău.
Era bun.
Prea îngăduitor.
Iar oamenii îngăduitori renunță cel mai ușor atunci când cineva apasă mai tare asupra lor.
Iar asupra lui Andrei nu apăsa nimeni mai tare decât propria lui mamă.
Elena închise confirmarea rezervării.
Deschise o pagină cu pensiuni.
Același oraș.
Aceleași date.
Un singur adult.
O cameră pentru o persoană.
— Ce tot cauți acolo? întrebă Mariana, întinzând gâtul. Te uiți după excursii? Le-am găsit eu deja pe toate, nu risipi internetul.
— Mă uit, răspunse Elena scurt.
Pe ecran apăru o pensiune mică, aflată la două străzi de hotelul în care urmau să stea.
Avea doar șapte camere.
Un bazin termal propriu.
Fiind sfârșit de sezon, prețul era neobișnuit de bun.
Elena primise vineri prima pentru turele suplimentare de noapte.
Banii îi ajungeau.
Ba chiar îi rămânea o sumă frumoasă.
Erau banii ei.
Nu trebuia să ceară voie nimănui.
Apăsă butonul de rezervare.
— Mariana, chiar vreți să mergeți cu noi?
— Bineînțeles! străluci soacra, convinsă că victoria îi aparținea în întregime. Unde merge fiul meu, acolo merge și mama lui!
— Bine, răspunse Elena.
Andrei expiră ușurat.
Mult prea devreme.
Elena se apropie de propria valiză, deja închisă, și desfăcu din nou fermoarul.
Începu să scoată lucrurile, unul câte unul.
Își puse rochia pe un umeraș.
Așeză trusa de cosmetice înapoi pe comodă.
— Elena, ce faci? întrebă soțul, neliniștit. De ce desfaci bagajul?
— Pentru că nu mai merg cu voi.
— Cum adică nu mergi? Avem bilete…
— Cu biletele voastre nu este nicio problemă. Mergeți împreună. Camera pentru trei persoane este deja rezervată. După cum ai spus chiar tu, așa ieșiți mai ieftin.
— Dar tu?
— Eu voi pleca separat. În același oraș, în aceleași zile. Doar că voi sta la altă pensiune. Într-o cameră pentru o singură persoană. Și o plătesc din banii mei.