— Elena, tu ce valiză ai de gând să iei, pe cea mare sau pe cea mică? Eu aproape am terminat de făcut bagajele.
Mariana stătea în pragul dormitorului, ținând de mâner o valiză vișinie, cu roți. Capacul era larg deschis. Înăuntru se vedeau două pălării de soare, un pulover călduros „pentru seară, fiindcă la munte e frig”, o caserolă cu chiftele pentru drum și un recipient de plastic plin cu ouă fierte.
Era aproape zece seara.
Trenul urma să plece peste două zile, la nouă și patruzeci de minute.
Elena tocmai închisese fermoarul propriei valize și se îndreptase cu greu, sprijinindu-și palma de mijlocul obosit.
— Mariana, iertați-mă, dar unde vă pregătiți să mergeți?
— Cum adică unde? — Soacra izbucni într-un râs sincer, iar brățara lată îi alunecă de pe încheietură aproape până la cot. — Cu voi, draga mea! Andrei mi-a cumpărat și mie bilet. N-am mai fost la Băile Herculane de aproape douăzeci de ani, de pe vremea când mergeam acolo cu răposatul Petre. Dar să nu-ți faci griji, nu am să vă încurc. O să stau liniștită într-un colț.
Elena își întoarse încet privirea spre soț.
Andrei se afla lângă fereastră, cu spatele la cameră, și privea curtea cu o atenție neobișnuită.
Deși în curte nu era absolut nimic interesant.
Era goală. Până și mașina vecinilor dispăruse.
— Andrei.
— Mmm?
— I-ai cumpărat mamei tale bilet?
În cele din urmă, el se întoarse.
Expresia feței îi răspunse înaintea cuvintelor.
Exact așa arătase și în ziua în care adusese acasă o bormașină de care nu aveau nevoie sau când mărturisise că „din greșeală” plătise un abonament pe un an la un iaz privat de pescuit.
— Elena, voiam să-ți spun, începu el.
Apoi tăcu.
Între timp, Mariana își împinsese deja valiza în dormitor și o așezase chiar pe pat.
Peste hainele Elenei, împăturite cu grijă încă de după prânz.
— Ce să-i mai povestești? interveni veselă soacra. Andrei al meu s-a descurcat singur, a pus totul la punct. Ne-au schimbat chiar și camera cu una pentru trei persoane. Știi ce e minunat? A ieșit și mai ieftin! Eu i-am spus imediat: „Fiule, de ce să stau singură acasă? Vin cu voi și am grijă să nu mâncați prea mult pe acolo”.
Elena plănuise acea călătorie timp de opt luni.
Puseseră bani deoparte din ambele salarii.
Andrei economisise din munca lui de mecanic auto, în garajul unde își petrecea zilele.
Elena strânsese bani de la spitalul municipal, unde își lua și ture de noapte, deși și programul obișnuit o lăsa adesea fără putere.
Economiile stăteau într-un plic ascuns într-o carte de pe raft.
Din când în când, plicul se subția vizibil.
Ba trebuia reparată urgent bucătăria.
Ba mașina de spălat se strica definitiv.
Ba Mariana avea nevoie de o cremă scumpă pentru articulații, neapărat de la o anumită marcă.
Apoi, încet, plicul se umplea din nou.
Elena avea chiar și un dosar separat.
Un dosar banal, din carton, pe care scrisese cu creionul: „Băile Herculane”.
Înăuntru păstra printuri cu pensiuni, orarul trenurilor, prețurile pentru bazinele termale și fotografia unei camere cu balcon.
Din cauza acelei camere se certaseră într-o seară întreagă. Diferența de preț era de patruzeci de dolari, iar Andrei considerase că nu merita să plătească în plus.
Pe frigider atârna și un calendar mic.
Andrei îl pusese în martie.
Tot el începuse să taie zilele până la concediu.
În ultima vreme mai uita uneori, iar apoi tăia deodată două sau trei date.
Totuși, în partea de jos apărea mereu o notiță scrisă cu literele lui mari:
„Mai sunt 71 de zile.”
„Mai sunt 40 de zile.”
Ideea fusese a lui.
Elena se întorcea de la tura de noapte, observa noua cifră și zâmbea fără să vrea, chiar în întunericul holului, înainte să-și scoată pantofii.
Douăzeci de ani de căsnicie.
Și, pentru prima dată în ultimii zece ani, urmau să-și petreacă vacanța doar ei doi.
Fără rude.
Fără dorințele altora.
Fără să fie nevoiți să se adapteze după cineva.
— Deci a ieșit mai ieftin, repetă Elena încet.
— Bineînțeles că mai ieftin! se bucură Mariana. Și să știți că v-am făcut deja programul. În prima zi mergem neapărat la Castelul Corvinilor. Ce fel de vacanță e aceea fără un castel? A doua zi mergem la Lacul Sfânta Ana. Am aflat că există un autobuz de la pensiune. În a treia zi vizităm cramele, unde avem și degustare. Iar seara vom lua masa cu toții. Mie îmi place când se adună familia la aceeași masă.
— Ați apucat deja să aflați toate astea?
— Păi cum altfel? Nu merg acolo doar ca să zac. Vreau să-mi folosesc timpul cu rost.
Mariana îl bătu cu blândețe pe braț pe fiul ei.
— Andrei, să nu uiți crema de protecție solară. De fiecare dată ți se arde nasul și apoi ți se cojește pielea.
În mai, Andrei împlinise patruzeci și nouă de ani.
Elena privea valiza vișinie așezată peste rochia ei.
Privea cele două pălării care ieșeau din compartimentul deschis.
Privea femeia care stabilise deja programul pentru trei dintre cele șapte zile de concediu și care, fără îndoială, urma să se ocupe imediat și de celelalte patru.
Fără să spună nimic, Elena își trase cu grijă trusa de cosmetice de sub valiza străină și o puse pe comodă.