O parte din bani o puneam deoparte, iar restul i-o trimiteam Irinei.
Despre cele două scaune de pe balcon preferam să nu-mi amintesc prea des.
Fiica mea mi l-a prezentat pe Darius de ziua mea.
Era înalt, politicos și venise cu un buchet de crizanteme și o cutie elegantă de bomboane.
Știa să vorbească foarte bine.
Îmi povestea despre planurile lui, despre o afacere proprie și despre un service auto pe care urma să-l deschidă împreună cu un prieten, „chiar în lunile următoare”.
Repeta mereu aceeași idee:
— Important este să gândești limpede. Dacă ai capul pe umeri, până la urmă reușești orice!
Prima impresie a fost bună.
M-am gândit chiar că lui Nicolae i-ar fi plăcut un asemenea ginere.
După aproximativ o lună, eu și Irina spălam vasele după cină. Deodată, ea a început să vorbească, evitând să mă privească:
— Mamă, eu și Darius vrem să ne căsătorim. Avem însă o problemă cu locuința. Știi cât costă chiria acum? Pentru o garsonieră minusculă, la marginea orașului, cer aproape trei mii cinci sute de lei! Tu ai un apartament liber. N-ai putea să ne lași să stăm acolo? Doar la început, până ne punem pe picioare.
— Irina, dar acolo locuiesc chiriașii. Sunt oameni serioși, nu au întârziat niciodată cu plata.
— Mamă, sunt niște străini. Eu sunt fiica ta!
Acel „sunt fiica ta” mi-a înmuiat imediat inima.
În fața ochilor mi-a apărut fetița cu geacă verde, alergând după autocar.
Am vorbit eu cu chiriașii.
Le-am explicat că situația mea se schimbase și că aveam nevoie să elibereze apartamentul.
Tânăra m-a ascultat cu atenție, apoi mi-a răspuns fără să se supere:
— Înțelegem. Faceți asta pentru copilul dumneavoastră.
Totuși, m-am simțit stingherită, de parcă le-aș fi luat ceva ce li se cuvenea.
După nuntă, tinerii s-au mutat în apartament.
Le-am dus un serviciu de masă frumos, lenjerii noi și o mașină de spălat. Cea veche abia mai storcea hainele.
Eram fericită că fiica mea avea, în sfârșit, un loc al ei.
Credeam că puteam răsufla liniștită.
Liniștea n-a durat însă prea mult.
Service-ul auto promis de Darius nu s-a mai deschis niciodată.
O perioadă a lucrat ca șofer de taxi, apoi a stat luni întregi acasă, spunând că în zilele noastre era aproape imposibil să găsești un loc de muncă decent.
Au trecut anii, iar în apartament nimeni nu s-a obosit să schimbe măcar robinetul stricat din bucătărie.
Începuse să picure încă pe vremea foștilor chiriași. I-am cerut de mai multe ori lui Darius să vadă ce se poate face.
De fiecare dată fără rezultat.
Ușa balconului, pe care Nicolae voia cândva să o izoleze, s-a strâmbat tot mai tare.
Despre o renovare adevărată nu vorbea nimeni.
Nu le-am cerut niciodată bani Irinei și lui Darius.
Aveam nevoie de lucruri simple.
Să aducă un sac de cartofi de la casa de la țară.
Să schimbe becul ars de pe casa scării, unde nu mai ajungeam nici urcată pe un scaun.
Sau, măcar o dată, să mă însoțească la medic, fiindcă îmi era teamă să merg singură când tensiunea îmi sărea dintr-odată.
Irina găsea însă de fiecare dată câte o explicație.
— Mamă, lucrez până târziu. Și Darius e ocupat. Facem săptămâna viitoare, bine?
Săptămâna aceea nu mai venea niciodată.
După ce am ieșit definitiv la pensie, lucrurile obișnuite au început să mi se pară tot mai grele.
Picioarele nu mă mai ascultau ca înainte, sacoșele cu alimente deveniseră aproape imposibil de ridicat, iar scările până la etajul cinci păreau că se lungesc în fiecare lună.
Într-o zi am copt plăcinte cu varză și m-am hotărât să merg neanunțată la tineri.
Voiam să le fac o bucurie cu ceva gătit în casă.
Am sunat la ușă.
Mi-au deschis abia după mult timp.
Din cameră se auzea o partidă de joc pe calculator. Darius stătea cu căștile pe urechi și nici măcar nu și-a întors capul spre mine.
Irina era întinsă pe canapea, cu telefonul în mână. La televizor rula un serial.
Chiuveta era plină de vase murdare.
Pe pervaz stătea un mușcată complet uscată — aceeași plantă pe care i-o dăruisem Irinei când se mutase.
Am pus pachetul cu plăcinte pe masă și am întrebat încet:
— Irina, putem să vorbim puțin?
Am intrat împreună în bucătărie.
— Fata mea, ți-am dat apartamentul și nu v-am cerut niciodată bani. Mi-aș dori doar să vă amintiți din când în când de mine. O dată pe săptămână, nu mai des. Pentru seriale aveți timp, dar să mă ajutați cu un sac de cartofi nu se poate?
Irina și-a dat ochii peste cap.
Exact ca la paisprezece ani.
— Mamă, nu începe iar! O să-mi repeți mereu cât ai făcut pentru noi? De ce ești atât de egoistă? Știi foarte bine că și noi avem probleme, nu ne mai trebuie și reproșurile tale!
Da, vedeam și eu că aveau probleme.
Vedeam mușcata uscată.
Vedeam robinetul care picura fără oprire de aproape cinci ani.
Dar n-am răspuns nimic.
Mi-am luat lucrurile și am plecat.
În autobuzul de întoarcere am încercat să mă conving că Irina și soțul ei treceau printr-o perioadă dificilă.
În iulie a venit o căldură cumplită.
Termometrul arăta patruzeci de grade chiar și la umbră. Asfaltul se înmuia sub tălpi, topit de soarele arzător.
În piață apăruseră caisele.