— Nu-și mai poate permite chiria. Pensia nu-i ajunge, iar proprietara aproape că i-a dublat suma.
Andreea dădu încet din cap.
În ultimele luni, Elena se plânsese aproape la fiecare întâlnire că chiria devenise prea mare. Pentru Andreea, concluzia părea evidentă: femeia urma să se mute la Radu, în garsoniera pe care chiar ea i-o dăruise.
— Înțeleg, spuse Andreea. Atunci Radu va trebui să se înghesuie puțin împreună cu familia lui.
Mihai își îndreptă imediat spatele. Privirea lui deveni rece.
— Mama va sta aici.
Andreea nu reacționă pentru o clipă. Cuvintele lui parcă veniseră din altă cameră.
— Aici? întrebă ea încet. În apartamentul ăsta?
— Da, aici! ridică Mihai tonul. Care e problema? Avem destul loc.
— Mihai, unde anume vrei să stea? întrebă Andreea, uitându-se în jur. Pe canapeaua din sufragerie?
— Și ce are canapeaua? El își încrucișă brațele. Mama s-a sacrificat toată viața pentru copiii ei, iar ție îți pare rău de o canapea!
Andreea făcu fără să vrea un pas înapoi. Simțea cum revolta îi răscolește stomacul.
— De ce nu poate merge la Radu? întrebă ea mai încet. El este cel care a primit locuința ei.
— Pentru că în curând vor avea un copil! strigă Mihai. Au nevoie de spațiu! Noi nu suntem familie?
— Suntem familie, dar apartamentul tot al meu este, îi aminti Andreea.
Fața lui Mihai se întunecă și mai mult. Se apropie atât de tare, încât ea îi simți respirația.
— Ești incredibil de egoistă! aruncă el. Nu te gândești decât la confortul tău. O soție normală și-ar sprijini soțul când familia lui trece printr-o perioadă grea!
Andreea ajunse cu spatele la perete. Mihai stătea prea aproape, folosindu-și fără să spună nimic înălțimea și prezența ca să o intimideze.
— Copii nu vrei să-mi faci, continuă el, măcar cu atât ai putea să ajuți familia! Mama mea ne-a dat toată viața ei!
— Mihai, hai să discutăm fără să țipăm, începu Andreea.
El nici nu o lăsă să termine.
— Poate că tu nici măcar nu vrei o familie! Atunci spune-o direct!
Andreea își coborî privirea.
Mihai știa exact unde să lovească. Îi cunoștea nesiguranțele, știa ce cuvinte să folosească pentru ca ea să înceapă să se îndoiască de propriile sentimente. Iar vinovăția, aceeași vinovăție pe care o simțise de atâtea ori, o cuprinse încet.
— Bine, șopti ea. Poate să stea o vreme.
O săptămână mai târziu, Elena se instală în sufragerie.
Venise cu trei valize mari și, din prima zi, începuse să transforme camera după gustul ei. Mută televizorul mai aproape de fereastră, întoarse canapeaua spre peretele opus, iar ghivecele cu plante pe care Andreea le îngrijea de ani întregi ajunseră pe balcon.
— Așa intră mult mai multă lumină în cameră, explica Elena, în timp ce îi indica lui Mihai unde să mute mobila. Iar ghivecele astea ocupă loc degeaba și adună numai praf.
Andreea privea în tăcere cum sufrageria ei se transforma, puțin câte puțin, în dormitorul altcuiva.
Mihai își ajuta mama cu entuziasm, ridicând cutiile grele și împingând mobila.
— Mamă, ești bine aici? Te simți comod? o întreba atent.
Elena oftă apăsat.
— Mă descurc eu. O să suport. Deși, sigur, e cam înghesuit…
Au trecut trei luni.
În propriul apartament, Andreea ajunsese aproape o umbră.
Mergea cât mai încet prin camere, ca să nu o deranjeze din greșeală pe Elena. Încerca să nu trântească uși, să nu pună farfuriile prea zgomotos pe masă, să nu pornească nimic când soacra se odihnea. Fără să-și dea seama, ajunsese să-și ceară scuze pentru fiecare sunet și fiecare mișcare.
Elena preluase aproape complet controlul casei.
Aruncase detergentul folosit de Andreea și cumpărase altul, pentru că „acela spală mai bine”. Începuse să decidă ce alimente intrau în frigider și chiar îi interzisese Andreei să mai cumpere mezelurile ei preferate.
— Sunt mult prea scumpe, spunea Elena când mergeau la cumpărături. Ia unele obișnuite. Nu mai arunca banii pe prostii.
Într-o dimineață, Andreea făcea curățenie sub supravegherea atentă a soacrei. Strânse gunoiul, legă sacul și se pregăti să-l ducă afară.
Atunci, în coș, zări ceva cunoscut.
Un colț de copertă.
Se aplecă și încremeni.
Era albumul ei cu fotografii din copilărie.
Albumul în care păstrase pozele de la grădiniță, fotografiile de la școală și puținele imagini care îi mai rămăseseră din primii ani ai vieții.
Cu mâinile tremurând, Andreea îl scoase dintre resturi. Coperta era pătată cu ceai și murdărită de mâncare aruncată.
Rămase câteva secunde privind albumul, fără să poată înțelege ce vede.
Apoi intră în sufragerie.
— Doamnă Elena, spuse ea, iar vocea îi suna straniu chiar și în propriile urechi. De ce albumul meu era în gunoi?
Elena nici măcar nu-și întoarse capul de la televizor.
— Ăla? întrebă nepăsătoare. Eu l-am aruncat. Era numai vechitură. Ocupa loc degeaba.
— Sunt fotografiile copilăriei mele! Glasul Andreei începu să tremure.
Elena făcu un gest plictisit cu mâna.
— Niște poze vechi și fără rost. Nu înțeleg de ce trebuie să păstrezi ani întregi toate prostiile.
În clipa aceea, ceva se rupse definitiv în Andreea.
Nu mai era doar albumul.