Andreea stătea lângă fereastră și privea curtea toropită de căldură. Arșița din iulie apăsa peste oraș ca o pătură grea, iar aerul tremura deasupra asfaltului încins. Printre copaci, câțiva copii alergau dintr-un petic de umbră în altul, încercând să se ascundă de soarele nemilos.
— Andreea, unde mi-e cămașa în carouri? — se auzi glasul lui Mihai din dormitor.
— În dulap, răspunse ea fără să se întoarcă. Pe raftul de sus.
Câteva clipe mai târziu, Mihai apăru în pragul sufrageriei, încheindu-și din mers cămașa pe care tocmai o găsise. Era înalt, lat în umeri, cu brațe puternice, obișnuite cu munca de lăcătuș la fabrică. Cândva, tocmai acele mâini îi dăduseră Andreei sentimentul că lângă el putea fi în siguranță. I se păruseră calde, puternice, aproape sinonime cu ideea de „acasă”.
— Apropo, spuse el în timp ce își aranja gulerul, mama vine azi. Ai putea să faci puțină ordine mai atent. Data trecută s-a plâns toată seara că era praf.
Andreea se întoarse încet spre el. Simți cum înăuntrul ei se ridică din nou iritarea aceea veche, devenită aproape familiară.
— Mama ta găsește întotdeauna ceva de criticat, răspunse ea cât putu de calm. Data trecută ciorba a fost prea subțire. Înainte de asta, chiftelele i s-au părut prea sărate.
Mihai ridică nepăsător din umeri.
— Atunci trage și tu niște concluzii. E o femeie cu experiență, știe ce spune. Nu-ți vrea răul. Tu ești cea care se supără imediat.
Andreea își strânse degetele atât de tare, încât unghiile îi intrară în palme.
Apartamentul era numai al ei.
Îl avusese cu mult înainte să-l cunoască pe Mihai. Era un apartament cu două camere pe care îl amenajase singură, alegând fiecare piesă de mobilier, fiecare perdea, fiecare corp de iluminat. Renovarea o plătise din economiile adunate ani la rând. Nu primise ajutor de la nimeni și tocmai de aceea fiecare colț avea pentru ea o valoare aparte.
Numai că, de când se căsătorise, Elena, mama lui Mihai, se purta la fiecare vizită de parcă locuința îi aparținea. Muta obiectele după bunul plac, schimba lucrurile de la locul lor și îi explica Andreei cum trebuie întreținută o casă „ca lumea”.
— Mihai, totuși locuim în apartamentul meu, îi aminti Andreea. Poate ar fi bine să nu uiți asta din când în când.
Mihai se opri lângă ușă, cu palma pe clanță.
— Și ce vrei să spui cu asta? întrebă el, iar vocea îi deveni imediat mai aspră. Că eu sunt un străin aici?
— Vreau să spun că mama ta se poartă de parcă ar fi proprietara apartamentului, răspunse Andreea, făcând un pas spre el. Iar tu o încurajezi de fiecare dată.
— Pentru că îi pasă de noi! izbucni Mihai, întorcându-se brusc. Îi pasă de propria familie! Și, dacă ai uitat, pentru băiatul ei mai mic și-a sacrificat chiar apartamentul!
Pe chipul Andreei apăru un zâmbet lipsit de veselie.
Povestea marii jertfe materne o auzise de atâtea ori, încât cuvintele își pierduseră de mult orice putere.
— Mama ta i-a dat lui Radu garsoniera ei acum doi ani, spuse Andreea rar. Dar nu înțeleg de ce asta îi dă dreptul să-mi spună mie cum să trăiesc în propria casă.
— Nu în casa ta. În casa noastră! ridică Mihai glasul. Suntem căsătoriți, dacă ai uitat!
Andreea simți cum răbdarea îi scapă printre degete.
— Dacă am trăi numai din salariul tău, probabil că am închiria o cameră undeva la marginea orașului, spuse ea înainte să apuce să se oprească.
Expresia lui Mihai se schimbă într-o clipă. Fața i se întunecă, iar el se apropie până când trupul lui masiv aproape îi acoperi lumina de la fereastră.
— Acum îmi scoți și banii pe ochi? întrebă el, cu vocea tremurând de furie. Asta e problema? Că nu câștig destul?
— Nu-ți scot nimic pe ochi, răspunse Andreea, ridicându-și încăpățânată bărbia. Spun doar lucrurilor pe nume. Mama ta trebuie să stea cu chirie pentru că locuința ei a dat-o lui Radu. Și, cu toate astea, continuă să ne explice nouă cum trebuie să ne organizăm viața.
— Radu chiar avea nevoie de ajutor! Mihai se întoarse spre fereastră. Are o familie tânără. Vor un copil!
— Un copil, repetă Andreea încet. Iar ajungem la copii.
Mihai se răsuci imediat spre ea. În ochi îi apăruse expresia aceea pe care Andreea o cunoștea prea bine.
— Și ce e în neregulă cu asta? Poate că ar fi timpul să avem și noi unul. Suntem căsătoriți de cinci ani și tu tot amâni. O femeie trebuie să facă copii!
— Cu ce bani, Mihai? întrebă ea, desfăcând brațele. Ai idee cât costă acum mâncarea pentru un copil? Hainele? Medicamentele? Tot ce îi trebuie?
— Ne-am descurca noi cumva, replică el iritat. Alții cum trăiesc?
— Alții! Andreea clătină din cap. Iar eu aș intra în concediu de maternitate și aș rămâne fără venitul meu, în timp ce tu ai continua să câștigi puțin la fabrică?
Pentru câteva clipe, în cameră se făcu liniște. De afară se auzea ciripitul păsărilor ascunse în frunziș. Mihai privea într-o parte, cu maxilarul încordat.
— Știi ceva? spuse el în cele din urmă. Ajunge cu discuția asta. Mama are acum probleme serioase.
Andreea se desprinse de lângă fereastră.
— Ce probleme?
Mihai își trecu mâna peste ceafă.