Lângă tocul ușii se vedeau încă semnele făcute cu creionul. În fiecare vară, Ion le măsura înălțimea și scria data lângă fiecare linie.
Atunci Elena înțelese definitiv că nu voia să mai înceapă un sezon. Nu voia să caute iar meșteri. Nu voia să audă încă o dată „văd eu cum stau cu serviciul”. Nu voia să care în fiecare vineri mâncare pentru opt persoane.
A doua zi îl sună pe agentul imobiliar.
Primii interesați încercară să scadă prețul aproape la jumătate. Următorilor nu le plăcu drumul. Alții măsurară camerele cu ruleta, cercetară magazia și plecară spunând că se mai gândesc.
Apoi veniră Cristina și Mihai, împreună cu cei doi copii ai lor, de vârstă școlară.
Încă de la poartă, Cristina începu să aleagă cu voce tare locul pentru zmeură. Mihai plecă direct să verifice pompa. Copiii descoperiră leagănul prins de nuc și, într-un minut, se certau deja care să urce primul.
Elena îi privi și îi văzu, pentru o clipă, pe Andrei și Ioana așa cum fuseseră cu treizeci de ani în urmă. După aceea nu mai încercă să negocieze prețul.
Lăsă aproape toată mobila noilor proprietari. Luă cu ea fotografiile familiei, actele, uneltele lui Ion și câteva cutii cu amintiri. Înainte să predea cheile, scoase un cuțit și decupă atent din tapet fâșia cu măsurătorile copiilor. O rulă și o puse în geantă.
O parte din bani o depuse la bancă. Apoi deschise un site cu apartamente de închiriat la mare.
Nu mai avusese o vacanță adevărată la Marea Neagră de foarte mult timp. Nu voia să plece doar pentru o săptămână la hotel, în care primele zile se pierdeau cu acomodarea, iar ultimele cu făcutul bagajelor. Voia să se trezească atunci când se odihnise, să meargă fără grabă la piață după fructe, să ajungă la apă când avea chef și să nu fie obligată să se grăbească nicăieri.
Pentru prima dată după mulți ani, vara urma să-i aparțină numai ei.
Găsi un apartament mic, la un sfert de oră de plajă, și îl închirie până la sfârșitul lui august. Copiilor nu le spuse nici de data aceasta. Nu pentru că voia să se răzbune. Pur și simplu, pentru prima dată nu mai avea chef să-și discute alegerea și să asculte obiecțiile altora.
Andrei o sună seara, când soarele cobora spre linia apei. De această dată vorbea mult mai liniștit.
— Mamă, hai să vorbim normal.
— Hai.
— Nu înțeleg de ce ai ascuns totul de noi.
— Pentru că știam deja cum avea să sune discuția. Exact ca astăzi.
— Dar puteai să ne anunți.
— Pentru ce?
Andrei ezită.
— Ca să știm.
— Acum știți.
Se lăsă din nou tăcerea. În cele din urmă, fiul spuse ceea ce probabil fusese motivul real pentru care o sunase:
— De fapt, eu aveam niște planuri pentru casa aceea.
Elena se opri pe faleză.
— Ce fel de planuri?
— Pentru viitor. Mă gândeam că, atunci când copiii vor mai crește, vom merge mai des acolo. Poate, la un moment dat, aș fi păstrat-o pentru mine.
— Cine ți-a promis că va fi a ta?
— Nimeni. Dar era logic.
— Pentru cine era logic?
— Mamă, nu trebuia să ajungă la niște străini!
— Andrei, ți-ai făcut planuri cu proprietatea mea, deși n-ai putut veni nici măcar să mă ajuți să demontez sera.
— Ai vândut-o din cauza unei singure discuții?
— Discuția aceea nu a fost singura. Vrei să-ți amintesc?
— Ce anume?
— În aprilie, acum doi ani, după iarnă rămăsese o grămadă uriașă de crengi lângă gard. Mi-ai spus că ai mașina în service. În mai trebuiau urcate niște scânduri în pod și iar n-ai putut veni. În octombrie ți-am cerut să pregătești terenul pentru iarnă. N-ai răspuns deloc, dar după două zile m-ai sunat să întrebi dacă mai am slănină. Primăvara trecută ai spus din nou: „Văd eu cum stau cu serviciul”. Ioana avea socrii, antrenamente și veșnicul „săptămâna viitoare”. Mai continui?
În telefon se făcu liniște.
— În ultimii trei ani ai venit de două ori să ajuți, spuse Elena calm. Prima dată pentru că voiai drujba tatălui tău. A doua oară ai venit doar după ce Mirela te-a făcut să te simți prost. Ioana a ajutat o singură dată. Zilele cu grătarul nu le pun la socoteală. Pe acelea au fost destule.
— Chiar ții minte toate lucrurile astea?
— Dragul meu, eu încă îmi amintesc ce cămașă purtai în prima zi de școală. Crezi că am uitat de câte ori m-ați refuzat?
Andrei nu mai avu ce să spună. Își luă rămas-bun stânjenit și închise.
Aproape de ora zece seara, Ioana trimise un mesaj: „Pot să te sun?”
— Andrei mi-a povestit, începu ea cu grijă. Mamă, sincer, nu mai țineam minte că ne-ai rugat de atâtea ori să te ajutăm.
— Știu.
— De unde știi?
— Cel care refuză uită până a doua zi. Cel refuzat poate ține minte ani întregi. Așa se întâmplă, de obicei.
Ioana oftă.
— Probabil ne-am obișnuit cu ideea că la casă lucrurile se rezolvă singure.
Elena nu răspunse. Era prima frază cu adevărat sinceră pe care o auzise în acea zi și o lăsă să rămână între ele.
— Totuși, cu cât ai vândut-o? întrebă fiica, incapabilă să se abțină.
Mama izbucni în râs.
— Nu renunți.
— Sunt doar curioasă!
— Suma a fost bună. O parte am pus-o la bancă, iar restul încă nu i-am folosit.
— Vrei să cumperi ceva? Poate un apartament lângă mare?
— Poate.