— Te mai întorci acasă?
— Poate.
— Cu tine nu se poate vorbi!
— Ba da. Îți răspund la fiecare întrebare.
— Faci asta intenționat.
— Doar puțin.
Vara se întinse înaintea Elenei ca un prosop mare, încălzit de soare, pe nisip.
Dimineața mergea la piață după caise, roșii și cartofi noi. Apoi cobora la mare cât timp soarele încă nu devenise prea puternic. După-amiaza citea pe balcon, cu fața ascunsă sub borurile pălăriei de paie.
În bloc se împrietenise cu Rodica, o femeie vorbăreață, venită și ea pentru vară, care purta mereu o umbrelă cu buline. Împreună merseseră în excursii: vizitaseră farul, văzuseră lacurile sărate și făcuseră o plimbare de seară cu vaporul.
Pentru prima dată după foarte mulți ani, Elena se trezea sâmbăta fără să-și enumere în minte zeci de treburi urgente. Nu exista iarbă care trebuia cosită. Nu avea de verificat acoperișul după ploaie. Nu aștepta copii care promiseseră să ajungă la zece dimineața, dar apăreau după prânz.
Într-o seară, pe telefonul ei apăru un mesaj de la un număr necunoscut. Era însoțit de o fotografie. De-a lungul gardului se vedea un rând de tufe tinere, iar în fundul curții doi copii se dădeau în leagănul vechi.
„Bună ziua, doamna Elena! Sunt Cristina. Zmeura s-a prins! Am păstrat leagănul, iar copiii aproape că nu mai coboară din el. Vă mulțumim mult.”
Elena privi îndelung fotografia, apoi răspunse:
„Schimbați frânghiile la fiecare trei ani. Soțul meu făcea mereu așa.”
În iulie, Andrei veni pentru o săptămână împreună cu familia. Închiriase o cameră nu departe de apartamentul mamei. În prima seară se întâlniră cu toții la o terasă. Nepoții povesteau pe rând cine înotase mai departe, iar Mirela le arăta fotografii pe telefon.
După cină, Elena și fiul ei plecară singuri să se plimbe pe faleză.
— Mamă, atunci am reacționat prea impulsiv.
Andrei tăcu o vreme.
— Chiar credeam că într-o zi voi lua casa pentru mine. Ca amintire de la tata, știi…
— Atunci de ce nu mi-ai spus niciodată?
— La ce bun? Mi se părea că era de la sine înțeles.
— Asta a fost problema, răspunse Elena. Tuturor vi se părea că lucrurile sunt de la sine înțelese. Numai pe mine nu m-a întrebat nimeni.
A doua zi veni și Ioana cu Radu. Închiriase un apartament mai departe de centru și începu să se plângă imediat de prețuri.
— Îți imaginezi cât cer aici pentru un apartament decent cu două camere?
— Îmi imaginez.
— De ce zâmbești?
— Doar puțin.
Ioana începu și ea să râdă.
În ultima seară, cei trei stăteau pe terasa unui restaurant. Andrei se juca absent cu paharul și întrebă prudent:
— Mamă, ai hotărât ce faci mai departe?
— După august mă întorc acasă.
— Și apoi?
— Apoi vine toamna.
— Mamă…
— Întreabă de bani, explică Ioana.
— Am înțeles, zise Elena. Deocamdată nu am hotărât nimic.
— Poate cumperi totuși un apartament aici? întrebă fiica.
— Poate.
— Apartamentul din oraș nu vrei să-l vinzi?
Andrei ridică imediat ambele mâini.
— Gata, tac!
Elena îl privi și râse.
— Ai învățat.
— Foarte repede, mormăi fiul.
Atunci Elena le spuse ceea ce ținuse ascuns toată vara:
— Acasă, în hol, am două cutii. Pe una scrie „Andrei”, pe cealaltă „Ioana”. În ele se află diplomele voastre de la școală, desene și fotografii de la casa de vacanță. Uneltele tatălui vostru sunt tot în cutia ta, Andrei. Toate, în afară de drujbă, pe care ai luat-o demult. Iar asta am adus-o pentru amândoi.
Scoase din geantă fâșia de tapet rulată.
Ioana o desfăcu prima. Pe hârtie se vedeau liniile creionate, datele și notițele scrise de mâna tatălui lor: „Andrei — 1996”, „Ionuța — 1996”, „Andrei — 1999”, „Ionuța — 1999”.
Fiica tăcu îndelung, apoi își întoarse fața spre mare. Andrei luă fâșia, trecu încet degetul peste cea mai înaltă linie și nu spuse nimic. Doar împinse paharul mai departe.
Pe douăzeci și opt august, Elena se trezi înainte să sune alarma. Valiza era lângă ușă, iar pe masă se aflau cheile pe care trebuia să i le înapoieze proprietarei. Aerul de afară era mai rece decât în iulie, iar marea îndepărtată strălucea atât de puternic, de parcă voia să-i ofere, înainte de plecare, cea mai frumoasă imagine.
Își făcu o cafea și ieși pe balcon. Telefonul rămăsese lângă ea. Pe ecran nu exista nicio fotografie cu un acoperiș care curgea. Nimeni nu întreba dacă își cumpărase butelia pentru weekend.
Venise un singur mesaj, trimis de Andrei în toiul nopții:
„Mamă, când te întorci, spune-mi ce trebuie reparat în apartament. Vin eu. Nu va trebui să-mi amintești.”
Elena îl citi de două ori, zâmbi și răspunse fără grabă:
„Voi vedea cum stau cu serviciul.”
Trimise mesajul, își termină cafeaua și adăugă:
„Glumesc. Vino sâmbătă la zece. Exact la zece, fiule, nu după prânz.”
Apoi coborî spre mare, ca să-și ia rămas-bun.