Când Ion murise, copiii erau deja mutați la casele lor. În primele luni veniseră des: sortaseră lucrurile din magazie, duseseră gunoiul și mai rămăseseră uneori peste noapte. Apoi viața îi luase din nou pe fiecare în altă direcție. Andrei avea serviciu, Mirela și cei doi copii. Ioana avea soțul, pe Radu și propria slujbă. Fiecare avea problemele sale, weekenduri ocupate și planuri personale.
Casa rămăsese a Elenei. Cu toate clădirile, pomii, gardurile și fiecare cui bătut de Ion.
Munca de primăvară începea cu mult înainte de deschiderea sezonului. După iarnă, curtea arăta de parcă cineva o pregătise special pentru a-i încerca răbdarea. O scândură de pe trepte se desprindea, burlanul curgea, aleile erau pline de frunze ude, iar cutiile din magazie prindeau umezeală. Trebuia verificată pompa, trebuiau strânse crengile rupte de vânt și revopsită banca.
În fiecare aprilie, Elena își ruga copiii să o ajute. Nu le cerea toate weekendurile și nici prezență în fiecare săptămână. Avea nevoie doar de o zi. Uneori, de două.
Andrei promitea de obicei că va vedea cum stă cu serviciul. Apoi, tocmai în sâmbăta stabilită, apărea o problemă la mașină.
Ioana accepta mai repede:
— Sigur, mamă, venim.
Dar vineri seara trimitea întotdeauna câte un mesaj: „Radu are antrenament” sau „Le-am promis părinților lui Mihai că mergem la ei”. Până în weekendul următor, Elena reușea singură să rezolve jumătate dintre treburi.
Primii ani se supărase. Mai târziu, încetase să aștepte și începuse să caute oameni care să lucreze în locul lor. Un meșter repara treptele, altul întărea acoperișul terasei, iar un al treilea toaleta prunii. Fiecare intervenție costa puțin, dar casa știa să adune cheltuielile picătură cu picătură. Până toamna, suma devenea deloc neglijabilă.
Vara, însă, totul se schimba.
— Mamă, venim sâmbătă! Cu copiii. Poate trec și Valentina cu soțul ei pentru câteva ore.
„Câteva ore” însemna de obicei de la prânz până târziu în noapte. În mijlocul săptămânii, Ioana suna:
— Poate să stea Radu la tine cinci zile? Tabăra începe abia lunea viitoare.
Elena accepta. Îi plăcea să aibă nepotul aproape. Dar trebuia să-i gătească, să-i spele hainele și să fie atentă să nu-și petreacă toate zilele în curtea vecinilor.
Când venea întreaga familie, casa se umplea în câteva minute de genți, papuci, prosoape și încărcătoare de telefoane. Abia trecea pragul, că Andrei întreba:
— Avem butelie?
Mama cumpăra butelia din timp. Ioana verifica imediat dacă era apă caldă. Era. Cearșafurile curate erau pregătite, frigiderul funcționa, facturile erau plătite. Dacă pompa se strica, nimeni nu observa. Elena găsea în tăcere un instalator și aranja reparația.
Îi privea pe Andrei cum aprinde grătarul, pe Ioana cum taie roșiile și le așază pe masă, iar pe nepoți cum sar în jurul leagănului vechi. Atunci se convingea că toate eforturile merită. Nu pentru dovlecei și castraveți, ci pentru acele zile în care familia era din nou împreună.
Toamna trecută, însă, ceva se rupsese.
Sera se înclinase rău, arcurile metalice ruginiseră, iar câteva îmbinări mai rezistau doar printr-un miracol. Elena hotărâse să nu o mai repare și să o demonteze.
— Poți veni sâmbătă? îl întrebase pe Andrei. Singură nu mă descurc cu fiarele astea.
— Mamă, angajează niște oameni.
— Bine. Plătești și tu jumătate?
Fiul râsese.
— De ce să plătesc eu?
— Pentru că vara folosiți sera cel puțin la fel de mult ca mine. Castraveții de acolo ajung, nu știu cum, mereu în borcanele voastre.
— Mamă, este casa ta. Tu ai ales să te ocupi de ea.
În aceeași seară, Elena o sunase pe Ioana. O rugase să vină măcar câteva ore, ca să strângă bucătăria de vară și să pună lucrurile la adăpost înainte de iarnă.
— Mamă, muncim toată săptămâna. Și noi vrem să ne odihnim normal.
— Și eu vreau.
— Atunci nu mai cultiva atât de multe legume. Să te ocupi de teren a fost alegerea ta.
Elena reținuse acel cuvânt: „ta”.
Nu pentru că o rănise. Ci pentru că, pentru prima oară, auzise în el descrierea exactă a realității. Casa ei. Alegerea ei. Cheltuielile ei. Spatele ei obosit.
Doi bărbați angajați demontaseră sera într-o jumătate de zi. Elena îi plătise, închisese apa, încuiase casa și se întorsese în oraș.
În anii trecuți, încă din februarie lipea pe frigider lista cu treburile de primăvară: vopsea pentru bancă, verificarea pompei, comandarea buteliei, controlul acoperișului după zăpadă. În acel an, foaia rămăsese albă.
Într-o seară de martie, Elena stătea în fața calculatorului și deschise întâmplător un site cu anunțuri. Mai întâi se uită la prețurile terenurilor din zona caselor de vacanță. Apoi compară ofertele pentru proprietăți asemănătoare. După o săptămână chemă un evaluator.
Nu le spuse copiilor nimic. La început nici măcar ei însăși nu voia să recunoască faptul că hotărârea era deja luată.
În aprilie se întoarse la casă. Zăpada se topise, lăsând la vedere pământul negru și umed, iar pe acoperișul magaziei zăcea o creangă groasă, ruptă. Elena trecu încet prin camere, deschise dulapurile și se opri mult timp în dormitorul mic în care dormiseră copiii.