Că aveau să ia mereu deciziile împreună.
Că orice hotărâre importantă avea să fie discutată de amândoi.
— Radu, spuse ea când el făcu o pauză, acum încerci să explici de ce consideri necesară cumpărarea unui apartament. Eu vreau însă răspuns la altă întrebare. De ce trebuia făcut totul pe ascuns? Noaptea, în timp ce eu dormeam, cel puțin în aparență?
Bărbatul amuți.
— Dacă veneai la mine și spuneai: „Mama are probleme, hai să vedem împreună cum o putem ajuta”, te-aș fi ascultat. Am fi discutat opțiunile. Dar tu ai ales altă cale.
— Știam dinainte că vei refuza, mormăi el posomorât.
În acele cuvinte se amestecau supărarea, oboseala și un alt sentiment, pe care Elena îl numi în mintea ei lașitate.
— Te opui de fiecare dată când este vorba despre mama mea.
— Mă opun atunci când cineva vrea să folosească economiile noastre comune fără să mă consulte. Nu este același lucru.
Radu se ridică și începu să se plimbe prin bucătărie.
Apoi se opri lângă fereastră.
Afară, augustul era deja încins. Asfaltul curții strălucea sub căldură.
— Elena, ea chiar este singură acolo. Nu-ți poți imagina cum îi este.
— Nu este singură. Are propriul apartament, cunoștințe, vecini și prietene. Dacă vrea să se mute aici, poate să-și vândă locuința și să cumpere alta în apropiere. Dar nu vrea să-și vândă apartamentul. Vrea ca noua locuință să fie plătită de tine. Mai exact, din banii noștri. Iar proprietatea ei să rămână neatinsă, „în caz că se întâmplă ceva”. Ai auzit foarte bine.
Radu se întoarse brusc.
Chipul îi devenise încordat, aproape furios.
— Ai înregistrat discuția?
— Nu. Pur și simplu nu dormeam.
Mariana sună puțin înainte de ora unsprezece.
Elena se afla în sufragerie și sorta câteva documente de serviciu, prefăcându-se că era foarte ocupată.
Radu răspunse în bucătărie.
De data aceasta nu închise ușa. Poate nu mai avusese timp, poate înțelesese că nu mai avea rost să se ascundă.
— Ei, fiule? Ai rezolvat?
— Mamă, au apărut niște dificultăți…
— Ce dificultăți? Răducu, nu am închis un ochi toată noaptea! Tensiunea mi-a urcat la o sută șaizeci. Am luat o pastilă, dar încă mă simt rău. Doar ai promis.
— Știu, mamă, numai că…
— Ce înseamnă „numai că”? Vorbești cu mama ta. Cu mama ta adevărată! Sau acum soția este mai importantă pentru tine? Spune-mi direct. O să înțeleg. M-am obișnuit să fiu lăsată pe ultimul loc.
Elena ieși din cameră.
Se opri în pragul bucătăriei, își sprijini umărul de tocul ușii și privi spre soțul ei.
Radu o observă.
Pe chipul lui trecu ceva.
Poate teamă.
Poate ușurarea neașteptată a unui om care a purtat prea mult timp o povară și tocmai a așezat-o jos.
— Mamă, așteaptă puțin.
Spre surprinderea Elenei, Radu îi întinse telefonul.
Ea nu se așteptase la gestul acesta.
Totuși, luă telefonul.
— Bună ziua, doamnă Popa.
Soacra amuți.
După o scurtă pauză, glasul ei se schimbă imediat și deveni moale, aproape mângâietor.
— Elena dragă! Nu știam că ești lângă el. Iartă-mă că te deranjăm atât de devreme. Pur și simplu am o situație foarte complicată…
— Am auzit, răspunse Elena fără să-și schimbe tonul. Nici eu nu am dormit noaptea trecută.
De data aceasta tăcerea dură mult mai mult.
— Doamnă Popa, înțeleg că vreți să locuiți mai aproape de fiul dumneavoastră. Nu este nimic rău în asta. Dar noi nu avem posibilitatea să vă cumpărăm un alt apartament. Banii strânși sunt destinați avansului pentru locuința familiei noastre. I-am pus deoparte timp de trei ani.
— Elena, nu cer să fie pentru totdeauna! Când mă pun pe picioare, vi-i dau înapoi.
— I-ați spus lui Radu că nu intenționați să vă vindeți locuința. Vreți să o păstrați deocamdată.
Se lăsă din nou o pauză.
De data aceasta era altfel — genul de tăcere care apare când cineva este prins într-o contradicție la care nu se aștepta.
— Încă nu știu cum vor evolua lucrurile.
— Nici noi nu știm, răspunse Elena aproape amabil. De aceea vă propun o soluție rezonabilă. Vindeți apartamentul pe care îl aveți, iar noi vă ajutăm să găsiți aici o locuință în limita bugetului dumneavoastră. Căutăm împreună, vedem anunțurile și mergem la vizionări. Mi se pare corect.
— Nu este nimic corect! Tonul dulce al Marianei dispăru într-o clipă. Eu să-mi vând singura proprietate?! Răducu, auzi ce-mi propune soția ta?
Radu stătea lângă fereastră și privea geamul.
— Aud, mamă.
— Și ce ai de gând să faci? O lași să vorbească așa cu mama ta?
— Mamă…
El tăcu pentru câteva secunde.
— Elena are dreptate.
În telefon se instală o liniște absolută.
Elenei i se păru că simte aproape fizic cum soacra își schimbă strategia și se pregătește pentru următorul atac.
— Așa deci. Soția este mai importantă decât mama. Eu mi-am dedicat toată viața ție, am renunțat la tot pentru tine, iar acum tu…
— Mamă, te rog, nu începe.
— Să nu încep?! Nu dorm nopțile, simt că-mi sare inima din piept, iar tu îmi spui să nu încep?
Radu îi luă telefonul din mână Elenei.
— Mamă, te sun diseară.
După aceea închise.
Rămaseră amândoi în mijlocul bucătăriei.
De pe stradă urca vuietul orașului.
În curte, copiii strigau veseli.