Un porumbel se lovi de câteva ori de geam, incapabil să înțeleagă de ce nu putea zbura prin suprafața transparentă.
— Nu se va opri aici, spuse Radu încet.
— Știu.
— O să mă sune în fiecare zi. O să repete că am abandonat-o.
— Știu și asta.
Elena îl privi.
Pentru prima dată în acea dimineață, Radu se uită cu adevărat la ea — nu la podea, nu într-o parte, ci direct în ochii ei.
— Nu vei pune banii înapoi în contul comun?
Elena se gândi.
Dincolo de fereastră, augustul continua să se topească sub soare.
Ventilatorul din colț împingea leneș aerul fierbinte prin încăpere.
La chiuvetă, robinetul picura ritmic. Reparația lui era amânată de prea mult timp.
— Îi voi pune, răspunse ea în cele din urmă. Când voi fi sigură că nu vor mai exista discuții secrete, purtate noaptea.
În următoarele trei zile, Mariana nu sună.
Și numai acest lucru era neobișnuit.
Soacra nu tăcea niciodată mai mult de o zi. După fiecare ceartă, își suna de obicei fiul în dimineața următoare și vorbea de parcă nimic nu se întâmplase. Relua pur și simplu o poveste despre tensiune, vecini sau o nouă nenorocire.
Acum însă telefonul rămânea tăcut.
Radu umbla abătut prin casă.
Lua mereu telefonul, verifica ecranul și îl lăsa iar jos.
Elena îl observa și se gândea cât de atent era calculat comportamentul mamei lui.
Mariana își pedepsea fiul nu prin țipete, ci prin tăcere.
Pentru Radu, tăcerea ei era mai înspăimântătoare decât orice scandal.
Însemna: „M-ai rănit atât de tare, încât nu mai vreau nici măcar să vorbesc cu tine”.
El înțelegea asta.
Iar mama lui știa că el înțelege.
În a patra zi, Radu nu mai rezistă.
O sună el.
Elena lucra în camera alăturată. Pe monitor avea deschise tabele, grafice și coloane lungi de cifre.
Dădu sonorul mai încet și ascultă.
Nu se apropie de ușă.
Fragmentele de conversație se auzeau destul de clar prin perete.
— Mamă, ce faci? Sunt îngrijorat… Te rog, nu tăcea…
Apoi urmă o pauză lungă.
Evident, Mariana vorbea.
După aceea glasul lui Radu deveni mai stins:
— Înțeleg… Chiar înțeleg, mamă… Dar nu pot să fac asta…
Elena se întoarse la tabelele ei.
Seara merseră să cumpere alimente.
Era o seară obișnuită de august.
Supermarketul se afla la zece minute de mers cu mașina, însă la ieșirea din cartier se formase deja o coloană.
Radu conducea în tăcere.
Elena privea prin geamul lateral orașul prăfuit și încins. Era acea perioadă aparte a lui august în care soarele nu mai arde pielea la fel de tare, dar încă orbește ochii.
— A spus că am ales-o pe soția mea în locul mamei, rosti Radu, fără să-și desprindă privirea de șosea.
— Bănuiam.
— A mai spus că, pentru ea, sunt acum un străin.
— O să-i treacă, răspunse Elena calm. Așa cum i-a trecut de fiecare dată.
— Nu o cunoști atât de bine.
— Radu, te cunosc de patru ani.
Se întoarse spre el.
— Mama ta te-a numit străin când ai uitat de ziua ei. Îți amintești? Eram la Brașov atunci. A spus același lucru când nu i-ai dat bani pentru renovarea holului. Și când, după nunta noastră, nu i-am propus să se mute imediat la noi. De fiecare dată au fost aceleași cuvinte: străin, m-ai trădat, m-ai abandonat. Dar după o săptămână te suna din nou.
Radu intră în parcarea magazinului și opri motorul.
Pentru câteva clipe, rămase privind volanul.
— Asta nu schimbă faptul că îi este într-adevăr singură.
— Nu schimbă, admise Elena. Tocmai de aceea i-am propus o soluție normală. Își închiriază sau își vinde apartamentul și se mută aici. O ajutăm să găsească locuință, să se mute și ne vedem regulat. Este o variantă corectă.
— Nu vrea sub nicio formă să vândă.
— Înțeleg foarte bine ce vrea. Să păstreze apartamentul ei și să primească încă unul aici. Plătit de noi.
Elena deschise portiera.
— Hai. Trebuie să pregătim și cina.
În supermarket era răcoare și aglomerație.
Ora de vârf a serii.
Cărucioare pline.
Copii care întindeau mâinile spre rafturile cu dulciuri.
Casieri obosiți.
Mergeau printre raioane și vorbeau foarte puțin.
Fiecare își alegea lucrurile obișnuite.
Elena puse roșii în coș.
Radu luă pâine.
Ea verifică termenul de valabilitate al unei cutii de brânză.
El alese câteva sticle cu apă.
O viață normală.
În mod ciudat de normală, ținând cont de ultimele zile.
În dreptul frigiderelor cu lactate, Radu se opri.
— Elena, trebuia să vorbesc cu tine încă de la început. Cu o săptămână în urmă, când mama a deschis pentru prima oară subiectul. Ea discută de mult despre mutare, iar eu tot speram ca problema să dispară singură.
Elena luă un iaurt de pe raft și se uită la el.
— De ce ai tăcut?
— Pentru că știam cum va arăta discuția.
Ridică ușor din umeri.
— Tu ai fi refuzat, mama ar fi început să pună presiune, iar eu aș fi ajuns din nou între voi. Așa că am amânat până în ultimul moment.
— Și a ieșit mai bine?
Radu nu răspunse.
Nici nu era nevoie.
Ajunseră la casă și începură să așeze cumpărăturile pe banda rulantă.
Radu întinse mâna după card.
Privind acel gest simplu, pe care îl văzuse de sute de ori, Elena simți brusc o oboseală copleșitoare.
Nu iritare.
Nu supărare.
Doar o oboseală adâncă.