După aproximativ o jumătate de oră, Radu adormi. Elena își dădu seama după respirația lui regulată.
Ea însă continuă să stea cu ochii deschiși și să gândească.
Elena știa să analizeze. Asta făcea parte din meseria ei. Era analistă de date: cifre, legături, modele și probabilități. Trebuia să descopere logica acolo unde, la prima vedere, domnea haosul, să refacă imaginea de ansamblu din indicii mărunte și să calculeze urmările fiecărei decizii posibile.
Și acum își calcula variantele.
În contul lor comun se aflau aproape nouă sute de mii de lei.
Banii însemnau trei ani de economii severe.
Fără concedii adevărate.
Cele mai ieftine alimente.
Haine vechi, reparate în loc să fie înlocuite.
Strângeau pentru un apartament cu trei camere. Își doreau un copil, mai mult spațiu și un viitor stabil.
Radu repeta mereu că mai trebuiau să reziste doar un an, iar banii urmau să fie suficienți pentru avans.
O privea în ochi și îi spunea asta.
Iar acum, la trei dimineața, șoptea pe coridor:
„Mâine găsesc eu o soluție.”
Privind tavanul, Elena simți ceva neobișnuit.
Nu era furie. Furios ar fi fost mai ușor.
Sentimentul era mult mai rece.
Semăna cu liniștea aceea aparte care se așterne înăuntrul unui om înaintea unei hotărâri definitive și importante.
Elena nu ieși la soțul ei și nu provocă un scandal în toiul nopții.
Nu ar fi avut niciun rost.
Iar isteria nocturnă nu fusese niciodată stilul ei.
Se ridică, bău apa din paharul de pe noptieră, îl privi pe Radu dormind și se întinse din nou.
Până dimineață mai era suficient timp.
La șapte, Elena ținea deja telefonul în mână.
Radu încă dormea. Dacă nu trebuia să plece la serviciu, aproape niciodată nu se trezea înainte de ora nouă.
Femeia se strecură în bucătărie, puse ibricul pe aragaz și, în timp ce apa se încălzea, deschise aplicația bancară.
Transferul dură aproximativ patruzeci de secunde.
Elena acționă cu o liniște deplină.
Își turnă ceai, puse o felie de lămâie în cană și se așeză lângă fereastră.
Dincolo de geam, curtea începea încet să se trezească. O femeie își scotea câinele la plimbare, un vecin în vârstă de la parter se îndrepta spre tomberoane, iar porumbeii mergeau preocupați de-a lungul bordurii.
Dimineață de august.
Căldura începea deja să se simtă.
Radu apăru în bucătărie pe la opt și jumătate.
Avea părul răvășit și evita cu încăpățânare să-și privească soția, așa cum făcea întotdeauna când ascundea ceva.
— Bună dimineața, mormăi el, apoi deschise frigiderul și își turnă suc.
— Pleci undeva? întrebă Elena.
— Da, am câteva lucruri de rezolvat. Vreau să trec pe la bancă.
Femeia doar încuviință și se întoarse spre fereastră.
Douăzeci de minute mai târziu, Radu plecă.
Elena auzi ușa grea a blocului închizându-se la parter.
Telefonul sună aproximativ patruzeci de minute mai târziu.
Așteptă până la al treilea apel și abia atunci răspunse.
— Elena… vocea soțului era neobișnuit de joasă. Elena, ce s-a întâmplat cu banii din cont?
— Nimic nu s-a întâmplat cu ei, răspunse ea calm, luând o gură de ceai. I-am transferat în contul meu personal.
La celălalt capăt se lăsă tăcerea.
— De ce ai făcut asta?
— Radu, la trei dimineața ai ieșit pe coridor și ai vorbit în șoaptă aproape o jumătate de oră. Chiar ai crezut că nu aud?
Tăcerea deveni atât de apăsătoare, încât Elena aproape că își imagină cum i se prăbușește ceva în interior.
— Am auzit toată discuția. Și despre garsonieră, și despre mama ta, și despre faptul că nu trebuia să știu nimic. Absolut tot.
— Elena…
— Nu mă întrerupe.
Puse cana pe masă.
— Acum ai două variante. Prima: te întorci imediat acasă, ne așezăm și discutăm liniștit, ca doi adulți. Vorbim despre mama ta, despre economiile noastre și despre toate celelalte probleme. A doua: mergi la notar, iar noi începem oficial împărțirea bunurilor. Alege.
Elena nu ridicase deloc vocea.
Probabil tocmai asta îl sperie cel mai mult pe Radu.
După douăzeci de minute era deja acasă.
Elena îl auzi urcând încet scările, ca și cum fiecare treaptă i-ar fi cerut un efort uriaș.
Cheia se răsuci nesigur în broască.
Radu intră, își scoase pantofii sport și se opri în pragul bucătăriei.
O privea de parcă, până în ziua precedentă, o cunoscuse perfect, iar acum avea în față un om complet străin.
— Așază-te, spuse Elena.
Radu se lăsă pe scaun.
Își puse telefonul pe genunchi.
Apoi îl băgă în buzunar.
O secundă mai târziu îl scoase din nou.
Nu știa ce să facă cu mâinile.
— Ascultă, pot să-ți explic…
— Te ascult.
Radu începu să vorbească.
La început se bâlbâi, apoi prinse curaj și își ridică treptat vocea.
Mama lui locuia singură.
Mama lui era bolnavă.
Mama lui nu putea continua să trăiască în asemenea condiții.
Până la urmă, era mama lui adevărată.
Chiar nu înțelegea Elena că nu putea pur și simplu să închidă ochii?
Cuvintele curgeau unul după altul, ca și cum își pregătise discursul dinainte și îl repetase în drum spre casă.
Elena nu-l întrerupse.
Îl privea și își amintea cum, cu patru ani în urmă, Radu îi vorbise la fel de convingător despre lucruri cu totul diferite.
Îi spusese că erau o echipă.