Am mers mai departe.
Lângă rafturile cu conserve stătea un adolescent îngrijit, cu geaca unei echipe sportive școlare. Derula ceva pe telefon. M-am apropiat și l-am rugat încet să-mi cumpere o singură conservă de tocană de vită.
Fața i s-a luminat imediat, de parcă îi oferisem un cadou.
— Stați! Stați puțin!
Și el ridică telefonul spre mine.
— Vă pun pe TikTok! spuse, râzând. O să se uite lumea numai ca să vadă cât de rău arătați. Spuneți ceva! Hai, spuneți măcar un cuvânt!
Mi-am coborât capul și am trecut încet pe lângă el.
Adolescentul a continuat să râdă și m-a urmat o vreme, filmând, până s-a plictisit și a rămas în urmă.
Mai trecusem doar trei raioane când un angajat tânăr, îmbrăcat în tricoul companiei, îmi ieși în cale. Pe ecuson scria „Director adjunct”. Poate că, în urmă cu ani, semnasem chiar eu documentele care îi permiseseră să lucreze acolo, fără să-i fi văzut vreodată fața.
Se strâmbă și își încrucișă brațele.
— Domnule, clienții se plâng de miros. Va trebui să vă rog să părăsiți magazinul.
— Am nevoie doar de puțină mâncare, am șoptit.
— Pe Calea Moților este un adăpost social, răspunse el, ridicând deja mâna ca să cheme agentul de pază de la ieșire. Nu puteți rămâne aici. Vă rog.
Am rămas câteva clipe în mijlocul culoarului. Simțeam privirea paznicului apăsându-mi ceafa.
M-am întors spre ieșire, iar el a pornit în urma mea, păstrând aceeași distanță.
În acel moment mi s-a părut că tot ce sperasem fusese o prostie.
Nimeni nu se oprise. Nimeni nu mă privise suficient de mult încât să vadă, dincolo de murdărie și miros, un om.
Poate că mă înșelasem.
Poate că bunătatea dispăruse.
Mai aveam șase pași până la ușile automate. Apoi patru. Apoi doi.
Atunci o mână mică mă apucă atât de tare de mânecă, încât aproape m-am împiedicat de baston.
— Domnule?
Vocea era subțire, tremurată și abia se auzea.
M-am întors încet. Inima, care de luni întregi bătea obosită, parcă și-a schimbat ritmul.
Iar ceea ce am văzut m-a făcut aproape să-mi pierd puterea din picioare.
În fața mea stătea o fetiță slabă, într-o uniformă școlară decolorată. Într-o mână ținea o bancnotă mototolită, iar în cealaltă o conservă de tocană de vită.
— Îmi pare rău că v-am tras așa de tare, șopti ea. Nu voiam să plecați flămând.
Am privit-o fără să pot răspunde. Nu părea să aibă mai mult de doisprezece ani.
— E pentru dumneavoastră. Aici e tocană de vită. Și mai luați douăzeci de lei. Sunt toți banii mei, dar dumneavoastră aveți nevoie de ei mai mult decât mine.
— Draga mea, am întrebat cu grijă, nu sunt banii pe care îi ai pentru prânz?
Fetița dădu din cap, cu ochii în pământ.
— I-am strâns toată săptămâna. Dar mama spune mereu că trebuie să împărțim din ceea ce avem, chiar și atunci când ni se pare că nu avem aproape nimic.
În mine s-a rupt ceva și, în același timp, s-a deschis. O ușă pe care o ținusem închisă din 1989.
— Cum te cheamă?
— Ioana.
M-a prins ușor de braț, de parcă aș fi fost din sticlă subțire, și m-a ajutat să ajung la o bancă din apropierea magazinului. Apoi a alergat până la dozatorul de apă și s-a întors cu un pahar de hârtie, ținându-l atent în timp ce eu mă prefăceam că beau.
Când s-a aplecat spre mine, am observat emblema brodată a școlii pe uniforma ei.
— Unde este mama ta acum, Ioana?
— La serviciu. Noaptea face curățenie în birouri. Uneori o cheamă și ziua.
— Dar tatăl tău?
Fetița ridică din umeri.
— Suntem doar noi două.
Am mai stat o vreme lângă ea. Apoi i-am spus că trebuie să plec.
Păstrând distanța, am urmărit-o până când a intrat într-un bloc vechi, deasupra unei spălătorii de haine de lângă autogară.
În aceeași seară mi-am chemat avocatul.
— Vreau să pregătești alte documente, i-am spus.
— Pentru cine?
— Pentru o fată pe nume Ioana. Doisprezece ani. Locuiește cu mama ei deasupra unei spălătorii, aproape de autogară. Pe uniformă avea emblema unei școli din apropierea magazinului. Verifică-le trecutul. Vreau să știu exact cine sunt.
A doua zi dimineață m-a sunat.
— Domnule, avem o problemă.
— Ce fel de problemă?
— Mama fetei. Lucrează ca femeie de serviciu în tura de noapte la sediul central al companiei dumneavoastră. Iar Radu strânge documente ca s-o dea afară.
Am închis ochii.
Radu. Bineînțeles că era Radu.
— Ce documente?
— Acuzații de furt mărunt. Femeia a luat acasă produse expirate pentru fiica ei. Vorbim despre marfă deja scoasă din gestiune și destinată distrugerii. În ultimele două luni, Radu a consemnat șase astfel de cazuri. Pregătește concedierea disciplinară.
— Știe că am vreo legătură cu ea?
— Nu. Pentru el, femeia nu are absolut nicio legătură cu dumneavoastră. Probabil acesta este singurul motiv pentru care încă mai lucrează acolo.
Am închis telefonul și m-am uitat o vreme la deghizarea de pe fotoliu.
Apoi am îmbrăcat-o din nou.
În acea după-amiază am intrat în sediul propriei mele companii arătând ca un om al străzii.
Tânăra de la recepție a încremenit. Doi agenți de pază au pornit spre mine înainte să ajung la lift.
— Domnule, nu puteți rămâne aici.