— Aș vrea să vorbesc cu Radu, am spus cu o voce răgușită. Este vorba despre oamenii care fac curățenie noaptea.
Recepționera ezită, apoi ridică receptorul. Am urmărit cum i se schimbă expresia în timp ce transmitea mesajul. Când persoana de la celălalt capăt îi ceru să repete, sprâncenele i se ridicară de mirare. Un om al străzii care cerea un director pe nume era, se pare, suficient de neobișnuit încât mesajul să ajungă sus.
După un minut, Radu apăru în capătul scării.
Parcă simțise mirosul înainte să mă vadă bine.
Nu m-a recunoscut.
În fața lui nu eram omul care îl pregătise doisprezece ani pentru conducere. Eram doar un baston vechi, o haină murdară și un chip neîngrijit.
— Scoateți-l afară, spuse rece. Și verificați camerele. Vreau să știu cine l-a lăsat să intre și de unde îmi cunoaște numele.
Agenții m-au apucat cu grijă de brațe, fiindcă vedeau în mine un bătrân slăbit. Radu nici măcar nu s-a uitat până la capăt cum mă scoteau din clădire.
În seara aceea, avocatul veni la conac cu un dosar gros, plin de fișe de personal.
— Aici este dosarul mamei Ioanei, spuse el.
L-am deschis încet.
Numele ei era Adriana.
Am parcurs datele despre familie și am simțit că aerul din cameră devine greu.
Recunoșteam acea ramură de familie.
Era descendentă din sora mai mică a Elenei, femeia despre care soția mea vorbea uneori târziu în noapte, în șoaptă și cu lacrimi în ochi. Sora care rupsese legătura cu ea și dispăruse împreună cu fiica sa mică, fără să-i permită Elenei măcar să-și țină nepoata în brațe.
Am rămas mult timp nemișcat.
Singura necunoscută care se oprise lângă mine în magazin era ultimul om de pe lume în ale cărui vene mai curgea sângele familiei Elenei.
Iar a doua zi urma să intru pentru ultima oară în sala consiliului de administrație.
Fără mască.
În dimineața următoare am pășit în sediul companiei într-un costum gri-antracit care îmi venea perfect. Părul argintiu era pieptănat pe spate. De data aceasta nu aveam baston. Mergeam drept, cu pas egal, împingând durerea în spatele fiecărei respirații.
Ușile sălii de consiliu s-au deschis exact când Radu stătea lângă ecran și prezenta un diapozitiv intitulat „Plan de transfer al conducerii”.
Când m-a văzut, i-a dispărut culoarea din obraji.
— Domnule… eu… nu ne așteptam să veniți.
M-am așezat la capătul mesei, în locul meu.
Apoi am împins un dosar pe suprafața lucioasă de lemn până în dreptul lui.
— Aici sunt imaginile de pe camerele din magazinul principal. Sistemul de înregistrare din biroul meu a păstrat convorbirea ta telefonică de joia trecută. Fiecare cuvânt. Iar aici sunt rapoartele falsificate împotriva femeii de serviciu din tura de noapte.
Am deschis fișa Adrianei și am citit cu voce tare:
— Adriana. Nouăsprezece luni în companie. Nicio abatere până în momentul în care, pe documente, a început să apară semnătura ta.
— Pot explica fiecare rând.
— M-ai numit „un sac de bani care umblă”, Radu. Te-am auzit. Eram la trei pași de tine, îmbrăcat în zdrențe.
În jurul mesei, membrii consiliului și-au întors privirile spre el.
— Ești concediat, am spus. De restul se va ocupa departamentul juridic. Părăsești clădirea astăzi.
Radu deschise gura, dar nu găsi nimic de spus. După câteva secunde se întoarse și ieși fără un cuvânt.
Am chemat un asistent.
— Adu-le sus pe Ioana și pe mama ei.
Au intrat ținându-se strâns de mână. Ioana purta aceeași uniformă școlară decolorată.
Mă privi cu ochii mari.
— Domnule? Dumneavoastră… sunteți bine?
— Acum sunt mai bine decât am fost în ultimii treizeci de ani.
Adriana își duse ambele mâini la gură și se lăsă greu pe un scaun.
M-am apropiat de Ioana și m-am coborât încet în fața ei, până când ochii noștri au ajuns la același nivel.
— Numele meu este pe clădirea în care ne aflăm acum. Iar familia mamei tale vine din familia surorii Elenei.
Ochii Adrianei s-au umplut de lacrimi.
— Elena a fost mătușa mea, șopti ea.
— Elena a fost soția mea.
Adriana își acoperi din nou gura cu ambele mâini și izbucni în plâns.
Ioana s-a apropiat de mine și, cu o naturalețe care m-a dezarmat, s-a așezat pe genunchii mei de parcă m-ar fi cunoscut dintotdeauna.
Mi-am pus brațele în jurul ei cu grijă.
— Nu vreau doar să vă las banii mei, le-am spus. Vreau să vă las o fundație, un viitor și tot timpul pe care îl mai am. Dar numai dacă sunteți de acord să mă primiți în viața voastră.
Adriana plângea fără să mai încerce să-și ascundă lacrimile.
Ioana și-a sprijinit capul de umărul meu.
În seara aceea am stat la masa mică din bucătăria apartamentului lor și am mâncat tocană de vită dintr-o cană veche, ciobită la margine.
Nu era marmură sub coatele mele. Nu erau servitori, nici dosare, nici oameni care să-mi numere lunile rămase.
Erau doar două femei care îmi făcuseră loc la masă.
Pentru prima dată din 1989, nu mai eram cel mai singur om din toată Transilvania.