Într-o dimineață obișnuită de marți, liniștea din conac părea aproape nelalocul ei. Podelele de marmură se întindeau de la un capăt la altul, lustruite de oameni ale căror chipuri abia dacă le cunoșteam. Singurul sunet care îndrăznea să tulbure tăcerea era ticăitul rar al ceasului vechi cu pendul, ales de Elena în 1985.
Aveam șaptezeci și nouă de ani, iar în ultimele trei zile nu auzisem în casa aceea uriașă nici măcar o voce omenească.
În anii ’70 pusesem bazele celei mai mari rețele de magazine cu prețuri accesibile din Transilvania. Mai târziu ne-am extins în încă cinci județe. Până la șaizeci de ani ajunsesem să am mai mulți bani decât ar trebui să aibă vreodată un singur om. Și totuși, la masa mea nu mă aștepta nimeni.
Elena murise în 1989, pe un drum ud de ploaie, într-un accident care mi-a tăiat viața în două. Nu avuseserăm copii. Acum medicii îmi mai dădeau șase luni, iar cancerului în stadiul patru nu-i păsa deloc câte magazine purtau numele familiei mele.
În ultima vreme auzisem destule discuții încât să înțeleg un lucru dureros: nu doar Radu îmi aștepta moartea. Pentru unii nu mai eram deja un om viu. Eram o semnătură pe acte, un fotoliu care urma să se elibereze și un sac de bani care încă respira.
— Domnule, astăzi arătați mult mai bine, spuse Radu zâmbind când intră în cameră.
Era director regional, iar de doisprezece ani îl pregăteam pentru o funcție mai înaltă.
— Mor, Radu. Nu mă jigni cu asemenea lingușeli.
— Voiam doar să vă ridic moralul.
Privirea lui alunecă pentru o clipă spre flacoanele de medicamente de pe măsuța laterală. Le privi într-un fel care mă făcu să cred că, în mintea lui, le număra.
Apoi trase spre mine, peste masa de marmură, un dosar gros.
— Am adus documentele pentru transferul conducerii. Sunt doar într-o formă preliminară. Pentru momentul în care veți fi pregătit.
— Adică pentru momentul în care voi muri.
— Domnule, vă rog…
Am arătat spre hol.
— Răspunde la telefon. Îl aud vibrând în buzunarul tău. Am nevoie de câteva minute singur.
Radu ieși. După câteva clipe m-am ridicat și l-am urmat încet, sprijinindu-mă cu grijă în baston și călcând cât de ușor puteam pe covor.
Vocea lui venea limpede prin ușa întredeschisă a biroului.
— Nu, nu, bătrânul se stinge repede. În fond, acum e doar un sac de bani care umblă. Cel mult șase luni și consiliul va fi în mâna mea.
Am rămas nemișcat în mijlocul holului.
Îmi petrecusem viața construind o companie datorită căreia familii din șase județe puteau cumpăra alimente și lucruri de bază la prețuri suportabile. Iar omul în care avusesem cea mai mare încredere mă redusese, fără nicio ezitare, la un sac de bani.
O oră mai târziu, Radu plecă din conac. Îmi strânse ferm mâna și îmi promise că va reveni săptămâna următoare.
Când ușa se închise, am rămas singur în încăpere.
— Trebuie să mai existe măcar un astfel de om, am spus cu voce tare. Măcar unul care să ajute un necunoscut fără să aștepte ceva în schimb.
Atunci ideea a prins contur. Nu voiam un testament obișnuit. Nu voiam un vot al consiliului. Aveam nevoie de o încercare adevărată.
Aveam să-l găsesc singur pe omul acela. Cel care ar fi fost dispus să ajute un bătrân inutil, într-o haină ruptă, urma să primească tot ce construisem într-o viață.
M-am oprit în fața oglinzii. Bărbatul din ea purta încă o cămașă făcută pe comandă, iar părul lui argintiu era pieptănat impecabil. Arăta, fără îndoială, ca un om bogat.
Am luat foarfeca.
— Miliardarul trebuie să dispară, am șoptit. Numai așa va ieși adevărul la lumină.
Am tăiat fără milă din părul alb până când șuvițele au rămas inegale și răvășite. Mi-am lipit o barbă încâlcită și neîngrijită, am îmbrăcat haine vechi, rupte, îmbibate cu miros de umezeală și am frecat murdărie în ridurile din jurul ochilor.
La final, am turnat puțin lapte acru pe partea din față a hainei.
Sub tot acest deghizament rămăsese, totuși, parfumul meu scump. Era o mică glumă numai de mine știută și, în același timp, o reamintire a omului care se ascundea dedesubt.
Când m-am uitat din nou în oglindă, miliardarul dispăruse.
Mă privea un bătrân pentru care oamenii ar fi trecut mai departe fără să încetinească măcar pasul.
M-am sprijinit greu într-un baston vechi și am plecat.
Ușile automate ale unuia dintre magazinele mele s-au deschis în fața mea. Lumina puternică m-a orbit pentru o clipă. Patruzeci de ani din viața mea erau așezați ordonat pe rafturi interminabile.
Prima persoană de care m-am apropiat a fost o femeie cu un coș plin cu portocale.
Mi-am dres glasul.
— Doamnă, aveți cumva un leu sau doi? Aș vrea să-mi cumpăr ceva de mâncare.
Femeia își strânse nasul între degete atât de tare, încât i se albiseră articulațiile.
— Doamne… mirosiți îngrozitor.
Se întoarse și plecă fără să se uite înapoi.
Am încercat apoi să vorbesc cu un bărbat din apropierea raionului de pâine. Nici măcar nu m-a lăsat să termin prima propoziție.
Și-a ridicat telefonul și a îndreptat camera spre mine.
— Oameni ca el nici n-ar trebui lăsați să intre, mormăi către femeia de lângă el. Unde e paza?