Puțin după ora unu, Ioana se trezi din cauza zgomotului unui taburet târât pe podeaua holului. Când ieși din cameră, o văzu pe bunica lângă dulapul suspendat. Elena, îmbrăcată într-un halat vechi și cu ochelarii atârnați de un lănțișor, stătea pe taburet și cobora cu grijă o cutie mare de carton, rămasă de la un televizor. Pe lateral, cu markerul, scria: „2001–2004”.
— Bunico, ce faci la ora asta?
— Culcă-te, îi răspunse Elena. Trebuie să caut ceva.
La colegiu plecară pe jos. Bunica îi explică faptul că într-un tramvai aglomerat sacoul s-ar fi șifonat. Frunzele ude de castan li se lipeau de tălpi, de pe acoperișul stației se scurgeau picături regulate, iar Elena ocolea fiecare baltă cu grijă — la fel de atent cum își petrecuse întreaga viață ferindu-se de piedici.
Sub braț ținea un dosar vechi, legat cu șnur. Ioana nu mai văzuse așa ceva prin magazine de cel puțin zece ani.
— Bunico, te rog din suflet, spuse Ioana, mergând puțin în urma ei și privind-o în spate. Nu face scandal. Mai am doi ani de studiat cu ea. După aceea o să-mi facă viața imposibilă. O să dau examenul din nou singură. Matei a zis că mă ajută și îmi explică tot…
— Ioana.
— Te rog! Nu o cunoști. O să creadă că am venit să mă plâng, iar apoi…
La trecerea de pietoni, Elena se opri și așteptă culoarea verde.
— Am lucrat patruzeci și unu de ani într-o școală, spuse ea liniștit. În tot acest timp nu am ridicat niciodată glasul la nimeni. Nici la elevi, nici la părinți și nici măcar la directoare. N-am de gând să încep astăzi.
— Atunci de ce mergem acolo?
Semaforul se schimbă.
— Să înapoiez o datorie, răspunse bunica și păși pe zebră.
În anticamera conducerii mirosea a vopsea. La etajul al doilea al colegiului se încheia renovarea. Secretara, o tânără cu gene foarte lungi, privi mai întâi costumul sever al Elenei, apoi broșa în formă de ramură de măslin și dosarul de carton cu șnur. Dintr-un motiv oarecare, nici măcar nu întrebă dacă aveau programare.
Directorul colegiului, Victor Andrei, un bărbat solid, trecut de cincizeci de ani, se ridică de la birou. În fața lui se afla un laptop nou-nouț, a cărui folie de protecție încă nu fusese desprinsă.
— Vă ascult.
— Mă numesc Elena Popescu. Sunt bunica uneia dintre studentele dumneavoastră. Nu vă rețin mult și nici nu am venit să depun o plângere. Vă rog doar să o chemați pe doamna Ana Ionescu. Nu va dura mai mult de cinci minute.
El privi spre Ioana. Fata ținea ochii în podea. Directorul ezită câteva clipe, apoi oftă și apăsă butonul telefonului intern.
Ana Ionescu apăru după aproximativ șapte minute. Ținea catalogul sub braț și avea pe chip expresia obișnuită a unui cadru didactic chemat să se confrunte cu rudele nemulțumite ale unei studente. Când o văzu pe Ioana, își ridică ușor sprânceana stângă, cea cu cicatricea. După aceea își îndreptă privirea spre femeia în vârstă, îmbrăcată în bleumarin.
Și rămase nemișcată în prag.
— Doamna Elena? rosti ea, cu o voce neașteptat de subțire, aproape copilărească.
— Bună, Ana, răspunse bunica. Intră și ia loc.
Ioana simți cum îi îngheață degetele. Nu înțelegea nimic.
Elena desfăcu șnururile dosarului. Înăuntru se afla o singură filă, smulsă cândva dintr-un caiet dictando și îngălbenită pe margini. Rândurile fuseseră scrise cu un scris rotund și grijuliu, cu bucle lungi la litere.
— Clasa a șaptea, Școala numărul optsprezece, spuse bunica. Compunerea „Ce vreau să devin”. Aprilie 2002. Îți amintești?
Ana luă foaia, iar mâinile începură să-i tremure.
— Citește, îi ceru Elena încet. Poți cu voce tare. Suntem doar noi aici.
Ana nu scoase niciun cuvânt. Atunci bunica luă foaia, își puse ochelarii și începu să citească rar, cu vocea calmă cu care, cu ani în urmă, le dicta elevilor temele:
— „Colegii îmi spun cârpă pentru că mama mea spală scările blocurilor. Într-o zi am rezolvat greșit o problemă la tablă, iar profesoara de matematică a spus în fața tuturor că din copilul unei asemenea femei nu va ieși nimic bun. A adăugat că și eu ar trebui să mă fac femeie de serviciu. După oră am ajuns acasă și am plâns mult. Atunci doamna Elena mi-a explicat că inteligența nu depinde de meseria părinților, ci de cât muncește omul și de cât învață. Când voi fi mare, vreau neapărat să devin profesoară. Una foarte bună. Și nu îi voi spune niciodată unui elev că nu valorează nimic din cauza familiei lui.”
Elena coborî foaia. În partea de jos, cu cerneală roșie și un scris ordonat de dascăl, era notat: „Ana, îți promit că nu voi uita aceste cuvinte. 14”.
În încăpere se lăsă o tăcere atât de adâncă, încât dincolo de ușă se auzea secretara făcând clic cu mouse-ul. Victor Andrei se întoarse spre fereastră. Ana se înroși până la gât și își fixa mâinile.
— Nu am venit să te umilesc în fața directorului, spuse Elena. Am vrut doar să-ți înapoiez ceva ce îți aparține. Am păstrat compunerea asta douăzeci și patru de ani. Mă gândeam că într-o zi, după ce vei deveni profesoară, ți-o voi aduce și îți voi spune cât de mândră sunt de eleva mea. Profesoară ai ajuns, într-adevăr.