La șase și jumătate dimineața, Elena Popescu își călca ținuta de sărbătoare. Ioana a zărit-o prin ușa întredeschisă a bucătăriei și și-a dat seama pe loc că ziua aceea nu avea să treacă liniștit.
Sacoul bleumarin, cu două rânduri de nasturi, stătuse sub husă în dulap de când se știa ea. Bunica îl scotea doar pentru momente importante. Îl purtase la festivitățile de absolvire, pe vremea când încă preda la școală, la aniversarea prietenei sale Mariana și, într-un septembrie, la ceremonia de deschidere a anului universitar al Ioanei. Acum haina era întinsă cu grijă pe masa de călcat, iar fierul pufnea supărat, lăsând aburi să treacă prin tifonul umed.
— Bunico, pleci undeva?
— Mănâncă. Terciul e pe aragaz, i-am pus și un măr ras.
— Bunico…
Elena ridică mâneca spre fereastră, cercetă cu atenție cuta rămasă și abia apoi răspunse:
— Mergem împreună. Trebuie să trec pe la colegiul tău.
Ioana puse cana atât de brusc pe masă, încât ceaiul se vărsă peste mușamaua cu lămâi desenate.
Totul începuse cu o zi înainte, la al treilea curs.
Ioana era în primul an la colegiul economic, la specializarea Contabilitate. Venise dintr-un sat și se mutase la bunica ei. Mama lucra de aproape trei ani în Italia, într-o fabrică unde ambala legume congelate, strângând bani pentru o locuință numai a lor. Nu trebuia să fie mare — chiar și o garsonieră i-ar fi fost de ajuns — important era să fie proprietatea lor.
În fiecare duminică, mama suna cu camera pornită și punea aceleași două întrebări: „Cum merg cursurile?” și „Nu te supără nimeni?”. Ioana îi răspundea de fiecare dată că totul era bine.
În mare parte chiar așa era. Dacă nu se lua în calcul doamna profesoară Ana Ionescu.
Matematica superioară îi dăduse bătăi de cap Ioanei încă de la primele ore. Nu fiindcă nu ar fi învățat. În școala din satul ei, timp de doi ani, nu existase profesor de matematică, iar lecțiile fuseseră ținute, cum putuse, de profesoara de biologie. După primul test, Ana Ionescu și-a dat seama cât de multe goluri avea fata. Părea că tocmai acest lucru o irita cel mai tare.
Când pronunța numele „Popescu”, suspina greu, ca și cum simplul fapt de a-l rosti o obosea. Pentru același răspuns, Ioanei îi punea nota șase, în timp ce Victoriei Gănescu, așezată în prima bancă, îi trecea un șapte. Într-o zi, în fața întregii grupe, o întrebase dacă în satul ei exista măcar internet, adăugând că lipsa lui se vedea limpede în pregătirea studentei.
Ioana îndura și tăcea. Învățase de mult să nu răspundă.
Cu o zi înainte, profesoara o chemase la tablă pentru un exercițiu cu derivată. Primele rânduri le scrisese corect, apoi confundase semnul, iar rezolvarea se destrămase complet. Stătea cu bucățica de cretă strânsă între degete. Știa că greșise, dar nu reușea să găsească locul unde apăruse eroarea.
Ana expirase zgomotos, își scosese ochelarii și îi așezase peste catalog.
— Luați loc, Popescu. Dar răspundeți-mi sincer: chiar înțelegeți la ce facultate… pardon, la ce colegiu ați venit? Deși ce rost are să întreb? Mama plecată la muncă în străinătate, copilul lăsat în grija bunicii. De unde să apară într-o asemenea familie vreo aptitudine? În douăzeci de ani de predat nu am întâlnit nicio premiantă provenită din astfel de case. Nu vă mai chinuiți nici pe dumneavoastră, nici pe mine. Mai bine vă angajați la un magazin. Acolo matematica înseamnă doar să dați restul corect de la o bancnotă de două sute de lei.
Din ultimele bănci se auzi un râs înăbușit. Ceilalți își plecară privirile asupra caietelor. Chiar și Victoria Gănescu continuă să-și verifice unghiile.
Ioana se întoarse la locul ei. Rămase până la sfârșitul orei și copié fiecare rând de pe tablă. După sonerie nu merse spre stația de tramvai, pentru că s-ar fi putut întâlni cu colegele. Preferă să meargă aproape patruzeci de minute pe jos, prin burnița rece de noiembrie. Adidașii vechi i se udară repede și scoteau un zgomot umed la fiecare pas.
Bunica observă imediat încălțămintea. Adidașii pătați de noroi nu erau puși pe raft, ci abandonaseră în mijlocul covorașului din hol, ca și cum Ioana îi lepădase din mers.
Elena nu o întrebă nimic. Încălzi apă, scoase din frigider o plăcintă cu mere și se așeză în fața nepoatei. Ioana rezistă doar două minute. Apoi îi povesti totul, cuvânt cu cuvânt. Replicile profesoarei i se rotiseră toată seara în minte până când își pierduseră ascuțimea, asemenea unei monede vechi, frecate ani la rând în buzunar.
Bunica ascultă cu mâinile împreunate pe masă. Nu o întrerupse, nu ridică brațele indignată și nu începu să protesteze. După ce Ioana termină, puse o singură întrebare:
— Cum o cheamă complet?
— Ana Ionescu.
— Și cum arată?
Ioana se miră, dar îi descrise profesoara: scundă, blondă, cu părul tuns scurt și cu o cicatrice mică lângă sprânceana stângă, ca o urmă veche de varicelă.
Elena dădu din cap în tăcere și nu mai aduse vorba despre întâmplare. O întrebă dacă își făcuse tema la engleză, îi aminti să-și sune mama, iar seara priviră împreună un serial.