Biserica arăta exact ca înainte. Aceleași vitralii. Aceleași bănci care scârțâiau. Același miros de lemn vechi și ceară de lumânări.
Gina stătea în față, alături de soțul și copiii ei. Alex rămăsese pe culoar, vorbind cu cineva din familie.
Eu păstrasem puțină distanță și nici măcar nu purtam negru.
Acceptasem aproape fără să mă gândesc.
Atunci am văzut-o — în ultimul rând, îmbrăcată în gri.
Era singură. Stătea nemișcată. Nu se agita, nu își verifica telefonul și nu încerca să intre în vorbă cu cei din jur. Părea că așteaptă ceva.
Sau pe cineva.
După ultima rugăciune și câteva rămas-bunuri rostite în șoaptă, m-am dus la ea.
— Nu cred că ne cunoaștem, am spus.
— Nu, a răspuns ea, întorcându-se spre mine. Nu ne cunoaștem.
— L-ați cunoscut pe soțul meu…? M-am oprit. L-ați cunoscut pe Radu?
— Am fost lângă el la sfârșit, Iulia, a spus femeia încet. La hospice. Și trebuie să știți ce a făcut soțul dumneavoastră pentru dumneavoastră.
— Hospice? am repetat. Despre ce vorbiți?
— Am fost cu el în ultimele lui clipe, Iulia.
Chipul ei se schimbase. Nu avea în privire nici milă, nici compasiune jucată. Doar o înțelegere apăsătoare.
— Radu avea cancer. Cancer pancreatic. În stadiul al patrulea. A refuzat tratamentul. Nu voia ca nimeni să-l vadă în starea aceea.
— Mi-a spus că mă înșală, am rostit, simțind cum mi se strânge dureros stomacul.
— Știați? Am făcut un pas înapoi. Dintr-odată mi-a fost greu să respir.
— Mi-a spus că mă înșală.
— Ne-a cerut să nu luăm legătura cu dumneavoastră, a spus femeia, strângând mai tare cureaua poșetei. Spunea că veți rămâne. Că veți rămâne cu orice preț. Iar el nu putea suporta gândul la ceea ce v-ar fi făcut asta.
— Și credeți că a fost mai bine așa?
— Nu doar ne-a rugat, a continuat femeia. A pus totul în scris.
— Ne-a cerut să nu vă spunem nimic.
A scos o foaie împăturită. Hârtia era mototolită, ca și cum fusese scoasă și ascunsă la loc de zeci de ori. În partea de sus se vedea antetul spitalului. Jos, cu cerneală decolorată, era scris:
„SĂ NU LUAȚI LEGĂTURA CU IULIA SUB NICIO FORMĂ.”
Numele meu de pe acea pagină părea străin. Alături era o dată — cu cinci ani în urmă. În partea de jos se afla semnătura lui Radu. Sigură. Definitivă.
„SĂ NU LUAȚI LEGĂTURA CU IULIA SUB NICIO FORMĂ.”
Nu am deschis plicul în biserică. L-am băgat în geantă și am plecat fără să-mi iau rămas-bun de la nimeni.
Când am ajuns acasă, aerul mi s-a părut schimbat. Ca și cum pereții își ținuseră respirația. Mi-am dat jos rochia, mi-am prins părul și am făcut un ceai — doar ca să-mi țin mâinile ocupate.
Apoi am ieșit pe prispa din spate.
Era răcoare afară. Genul acela de noapte atât de tăcută, încât până și cuvintele par să trebuiască rostite în șoaptă.
Nu deschisesem scrisoarea în biserică.
M-am așezat pe banca veche pe care nu o înlocuiserăm niciodată, mi-am strâns picioarele sub mine și am privit grădina pe care o sădisem cândva împreună cu Radu. Hortensiile înfloriseră din nou.
Am ținut mult timp plicul în mâini înainte să-mi găsesc curajul. Mi-am trecut degetul mare peste marginea hârtiei, de parcă m-aș fi putut tăia.
Scrisul era același.
„Nu am mai atins pe nimeni, iubirea mea. Îți jur. Nu a existat nicio altă femeie. Am primit diagnosticul și am înțeles ce ți-ar fi făcut adevărul.
Ai fi rămas. Mi-ai fi dat supă, mi-ai fi schimbat cearșafurile, mi-ai fi șters fața și m-ai fi privit cum dispar. Iar asta te-ar fi distrus odată cu mine.
Mi-ai dăruit întreaga ta viață. Nu puteam să-ți cer să-mi dai și restul…”
„Nu am mai atins pe nimeni, iubirea mea.”
„Aveam nevoie să trăiești, iubirea mea. Aveam nevoie să mă urăști mai mult decât mă iubeai, măcar suficient de mult și suficient de mult timp ca să pleci.
Iartă-mă. Iartă-mă, te rog. Dar dacă citești aceste rânduri, înseamnă că am primit ceea ce mi-am dorit. Înseamnă că ești încă aici.
Te-am iubit până la sfârșit.”
„Iartă-mă. Iartă-mă, te rog.”
Am stat cu scrisoarea pe genunchi, iar cuvintele începeau să se topească înaintea ochilor. Mi-am dus mâna la gură. Nu am plâns imediat. Mai întâi am respirat — rar și adânc — până când lumina de pe prispă a pâlpâit și a început să bâzâie.
De parcă nici casa nu știa ce să facă cu toate acestea.
A doua zi dimineață i-am sunat pe Gina și pe Alex și i-am rugat să vină. Nu le-am explicat motivul. Le-am spus doar că aveam ceva să le împărtășesc.
Am rămas cu mâna peste gură.
Au ajuns aproape de prânz, amândoi cu pahare de cafea în mâini. După chipurile lor se vedea că erau îngrijorați, dar pregătiți să aștepte până când eu aveam să încep să vorbesc.
Gina m-a sărutat pe obraz și a privit prin bucătărie ca și cum încăperea s-ar fi putut schimba peste noapte.
— Mamă, e totul în regulă? a întrebat Alex, rămânând lângă ușa din spate.
Am dat din cap și le-am făcut semn să se așeze. Fără întrebări, s-au pus pe locurile lor obișnuite de la masă — aproape automat.
M-am așezat în fața lor și am pus plicul între noi.
— Ce este asta, mamă? a întrebat Gina.
S-au aplecat împreună peste scrisoare. Ochii li se mișcau pe rânduri. La început, niciunul nu a spus nimic.