Am observat-o în timpul celui de-al doilea imn.
Stătea singură pe ultima bancă. Nu plângea. Nu se ruga. Doar privea înainte. Era liniștită, dreaptă, aproape nemișcată. Nu purta negru — avea o rochie gri, o coafură îngrijită și o expresie de pe chip care nu lăsa să se înțeleagă nimic. Și am știut imediat că nu o cunoșteam.
Stătea singură în spatele bisericii.
Pe ceilalți îi știam. Eu și Radu ne construiserăm viața împreună. Copiii noștri erau în primul rând, lângă mine. Gina îmi strângea mâna cu putere când preotul a rostit numele lui Radu. Alex privea drept înainte, cu fața împietrită și maxilarul încleștat — întocmai ca tatăl lui.
Dar femeia aceea din capătul bisericii?
Ea nu-și avea locul acolo.
După ultima rugăciune, oamenii au început să se ridice și să iasă.
M-am îndreptat spre ultimele bănci înainte să apuc să mă răzgândesc.
— Mamă, unde te duci? — m-a întrebat Gina.
— La toaletă, am mințit, încercând să-mi păstrez glasul calm.
Când am trecut pe lângă ultima bancă, femeia s-a ridicat.
— Iulia? — a spus ea cu o voce prea puternică.
Câteva persoane s-au întors. Cineva a rămas cu vorbele pe buze, iar altcineva s-a oprit în timp ce întindea mâinile pentru o îmbrățișare.
Degetele Ginei s-au desprins de ale mele.
— De unde îți știe numele?
Femeia tresări și își coborî imediat glasul.
— Iertați-mă. Vă rog. Este vorba despre… hospice.
Un singur cuvânt a fost de ajuns ca aerul dintre noi să se despice.
— Mamă, ești bine? — m-a întrebat Gina, punându-mi mâna pe umăr.
— Sunt bine, draga mea, am răspuns.
Și nu era o minciună. Nu mă simțeam zdrobită. Nu eram pe punctul de a izbucni în plâns. Simțeam doar un gol. Cinci ani de tăcere arseseră deja în mine aproape toată durerea.
Asta face trădarea: nu se termină în ziua în care semnezi actele de divorț. Rămâne în tine. Se depune încet, apoi se întărește și devine ceva atât de tăcut, încât nici nu mai știi cum să-i spui.
Eu și Radu ne-am cunoscut când aveam puțin peste douăzeci de ani. În ziua aceea purtam un pulover verde. El mi-a spus că nuanța se potrivea cu ochii mei, iar eu mi-am dat ochii peste cap atât de tare, încât era cât pe ce să pierd autobuzul. Era inteligent, răbdător și enervant de bun.
Ne-am căsătorit la douăzeci și doi de ani. Am crescut împreună doi copii și am ridicat o casă în care scaunele nu se potriveau între ele, iar robinetul din bucătărie picura de ani întregi, pentru că tot spuneam că o să-l reparăm și mereu uitam.
Duminica, Radu făcea clătite. Eu aranjam condimentele în ordine alfabetică, deși el tot nu ținea minte unde se afla fiecare borcănel.
Sau cel puțin așa credeam.
Timp de treizeci și opt de ani am fost convinsă că fuseserăm fericiți.
Apoi Radu a început să se schimbe. Devenise tăcut, ca și cum purta o umbră după el. Mă trezeam noaptea și îl găseam dormind pe canapeaua din birou, cu ușa închisă. Spunea că era stresat din cauza serviciului.
Nu mă mai întreba cum îmi fusese ziua. Uneori îl auzeam tușind dincolo de ușă și stăteam de cealaltă parte, cu palma lipită de lemn.
Credeam că poate suferea de depresie. Îl rugam să vorbească cu mine.
Iar într-o seară, imediat după cină, s-a așezat la masa din bucătărie — aceeași masă la care sărbătoriserăm toate zilele de naștere, mâncaserăm budinci arse și prăjiturile îngrozitoare pe care Gina le făcea când era copil — și mi-a spus:
— Iulia, te-am înșelat.
— Ce? am șoptit, privind bărbatul cu care mă căsătorisem cândva.
— Te-am înșelat. Există altcineva. Iartă-mă.
Nu plângea. Nici măcar nu se uita la mine.
— Te-am înșelat. Există altcineva. Iartă-mă.
— Nu vreau să discut despre asta, a adăugat el.
— Ba da, am spus tăios. Nu poți distruge treizeci și opt de ani printr-o singură propoziție, apoi să stai aici de parcă doar ți-ai fi pierdut cheile.
Mâinile îi tremurau, dar a rămas tăcut.
O săptămână mai târziu am depus actele de divorț.
Radu nu s-a împotrivit. Nu m-a implorat. Nu m-a sunat. Nu a încercat să-mi explice nimic. Totul s-a încheiat curat, repede, aproape fără durere — și tocmai de aceea a fost și mai crud.
Mai târziu, Gina mi-a spus că el continuase să țină legătura cu ei, cu copiii și nepoții. I-am răspuns că nu mă deranja. Și că eu nu mai aveam nevoie să fac parte din viața aceea.
Au trecut cinci ani. Au fost anii mei liniștiți. Anii în care am încetat să mai pun întrebări și să aștept răspunsuri.
M-am adunat încet, bucată cu bucată: prânzuri cu prietenele, excursii cu copiii, mutarea mobilei prin casă, astfel încât încăperile să-mi amintească mai puțin de el.
— Mamă, mi-a spus într-o zi Alex, cu glas încordat. A fost un atac de cord. Medicii au spus că totul s-a întâmplat repede.
Nu am plâns. Am stat doar pe marginea patului și am ascultat tăcerea de la celălalt capăt al telefonului.
— Va avea loc o slujbă, a adăugat Gina. M-am gândit că ai vrea să știi.
— La biserica veche, mamă, a continuat ea nesigură. Sâmbătă dimineață. Eu voi merge. Și Alex.
Am acceptat aproape imediat, fără să apuc să mă gândesc. Nici eu nu știam de ce. Poate voiam să-mi demonstrez că trecusem demult peste tot. Sau poate o parte din mine nu se schimbase niciodată.