Al doisprezecelea blat îl întindeam la patru și jumătate dimineața.
În casă era răcoare — septembrie începea deja să fure din nopțile calde — iar aluatul se lăsa lucrat cu o ușurință neașteptată. Făcălețul aluneca singur pe masa de lemn, întinzând coca până aproape să devină transparentă. Afară era încă beznă. De la vecini s-a auzit o singură dată un lătrat scurt, apoi totul a amuțit. Pe pervaz se afla un caiet dictando deschis, învelit într-o folie limpede, ca nu cumva crema să-i păteze filele.
Era caietul Elenei Dumitrescu. Pagina patruzeci și două, scrisă cu pix albastru, cu litere înclinate puternic spre dreapta: „Napoleon. Aluat — ca pentru Andrei.” Mai jos, cu un scris mai mic, adăugase altcineva: „Nu lua crema de pe foc până nu se îngroașă. Răbdare, Ioana.”
Soacra mea îmi dăduse caietul cu trei ani în urmă. Îl scosese din camera ei, îl pusese pe masă în fața mea și spusese simplu:
— Ia-l. Degetele nu mă mai ascultă ca înainte, iar rețetele nu trebuie să se piardă.
Atunci am crezut că exagerează.
Până în ziua în care am văzut-o încercând să dea un morcov pe răzătoare și, după nici un minut, lăsând ustensila deoparte, cu mâna tremurând.
Andrei împlinea treizeci și cinci de ani.
Nu voise restaurant. Nici bucătari aduși acasă, platouri comandate sau veselă de unică folosință.
— Fă totul cum gătea mama odinioară, m-a rugat el. Nu-mi trebuie nimic mai mult.
Așa că asta făceam.
De aproape două zile nu mă așezasem cu adevărat.
Până la prânz, curtea întreagă mirosea atât de bine, încât vecinii începuseră să se uite peste gard.
Pilaf-ul se gătea într-un ceaun așezat deasupra focului. Învățasem să-l fac chiar acolo, sub mărul bătrân, în timp ce soacra mea bombănea nemulțumită:
— Trebuia să micșorezi focul de acum cinci minute.
Sarmalele în frunze tinere de viță stăteau într-o oală mare de lut. Frunzele le culesesem în iunie, de lângă casa mătușii Doina, apoi le pusesem la murat într-un borcan de trei litri.
Alături se răceau vinetele coapte cu usturoi.
Erau și chifteluțe din dovlecei.
Iar într-un borcan mare se afla compotul de prune, încă puțin călduț.
Masa fusese pusă sub măr — lungă, făcută din scânduri și acoperită cu fața de masă albă pe care o găsiserăm odată cu locuința.
Cumpăraserăm casa cu cinci ani în urmă, aproape goală.
Mai întâi ne ocupaserăm de bucătărie. Renovarea durase toată iarna, soba veche fusese înlocuită cu un cuptor adevărat, iar acum, în el, se coceau unul după altul blaturile acelea subțiri.
Oaspeții au început să sosească după prânz.
Nașii.
Nașa Doina cu soțul ei, nea Vasile.
Câțiva vecini de pe strada noastră.
Mama mea, Mariana Popescu, venise încă de dimineață cu autobuzul, ca să mă ajute la vase și la ultimele pregătiri.
Elena Dumitrescu fusese adusă de Andrei.
A intrat în curte, s-a oprit lângă poartă și a privit ceaunul fără să spună nimic.
Apoi s-a așezat la marginea mesei, cât mai aproape de căldură.
Pe la ora trei, în dreptul porții s-a oprit un sedan gri.
Călin, fratele mai mare al soțului meu, a coborât cu două sticle de limonadă.
Acesta a fost, în esență, tot ajutorul lui.
Mai târziu, aproape toată limonada a băut-o singur.
Călin făcea parte din categoria oamenilor care aveau un răspuns pentru orice.
Știa cum se prepară cafeaua corect.
Cum se toarnă o fundație.
Din ce unghi trebuie să cadă lumina într-o fotografie.
Cât costă, de fapt, metrul pătrat de locuință în București.
Locuia singur, la etajul cinci al unui bloc. Gătea rar — de cele mai multe ori încălzea ceva cumpărat.
Totuși, din fiecare călătorie se întorcea cu povești de parcă ar fi scris pentru o revistă de turism.
— Ei, ce să spun, a comentat el, măsurând masa din priviri. Stil de casă de la țară. Romantic.
Și s-a așezat în capul mesei.
Chiar pe locul unde trebuia să stea sărbătoritul.
La început, lucrurile au mers bine.
Am ridicat paharele pentru Andrei.
Nea Vasile a ținut un toast lung despre cum un bărbat abia la treizeci și cinci de ani începe să trăiască cu adevărat.
Femeile au râs.
Albinele se învârteau în jurul farfuriilor cu dulceață de prune.
Seara cobora încet peste grădină, iar dinspre straturi venea miros slab de fum.
Apoi Călin s-a apucat să cerceteze pilaful.
A răscolit mult timp orezul cu furculița.
A ridicat câteva boabe spre lumină.
A mirosit o bucată de carne.
— Andrei, cine a făcut pilaful?
— Ioana, a răspuns soțul meu, în timp ce își mai punea o porție. Mie mi se pare perfect.
— E fiert prea mult, a decretat Călin și și-a lăsat furculița jos. Asta nu-i pilaf. E orez cu carne, ca un terci. Într-un pilaf adevărat fiecare bob trebuie să rămână separat. Am mâncat odată, în Grecia, un orez la hotel pe care l-am ținut minte trei zile.
— Atunci du-te înapoi în Grecia, a spus nașa, fără să ridice glasul.
Câțiva oameni au râs în surdină.
Eu n-am răspuns.
O dată poți să te prefaci că n-ai auzit.
După aceea au ajuns la sarmale.
Călin a desfăcut cu grijă o frunză de viță, a scos umplutura cu furculița și a împins farfuria departe.