— Sunt acre. Frunzele astea trebuiau ținute cel puțin o zi în apă. Le-ați scos, probabil, direct din borcan. Iar carnea e tare. Oamenii au uitat să mai gătească.
Mama mea stătea chiar în fața lui.
Am văzut cum a strâns șervețelul între degete și a început să-l netezească pe genunchi.
O dată.
A doua oară.
A treia oară.
Așa făcea mereu când îi era rușine de purtarea altcuiva.
Andrei a încercat să ducă discuția spre fotbal.
N-a avut nicio șansă.
Tortul Napoleon l-am adus când se lăsase deja amurgul.
Deasupra mesei s-au aprins beculețele ghirlandei, iar femeile și-au pus cardiganele pe umeri.
Tortul stătuse peste noapte în cămara răcoroasă. Blaturile se înmuiaseră cum trebuie, crema se întărise, iar marginile le acoperisem atent cu firimituri, exact așa cum fusese desenat cu creionul în caietul vechi.
Nea Vasile a scos un sunet mulțumit și a cerut prima felie.
Călin a rupt cu lingurița o bucată mică.
A mestecat încet.
Apoi a pus lingurița lângă farfurie și a împins-o aproape jumătate de metru în fața lui.
De parcă nu i-aș fi servit un desert, ci o insultă personală.
— Margarină, a spus el în liniștea care se lăsase. Crema e grea, iar blaturile nu mai au nicio urmă de frăgezime. Andrei, sincer, îmi pare rău pentru tine. Chiar îmi pare. Pe cine ai luat de nevastă? O soție trebuie să gătească în așa fel încât bărbatul să lingă farfuria. Asta de aici înseamnă doar mâncare irosită. Ioana, ar trebui să mergi la niște cursuri. Sau, și mai bine, să-i ceri mamei mele să te învețe.
Curtea a amuțit atât de tare, încât s-a auzit poarta vecinilor trântindu-se.
Andrei a început să se ridice.
I-am pus mâna pe umăr.
Apoi m-am ridicat eu.
Am mers până la Călin.
Fără grabă.
Cu pași liniștiți.
Chipul îmi rămăsese nemișcat, deși înăuntru tremuram din toate încheieturile.
Fără să spun nimic, i-am luat farfuria cu tort.
După aceea, farfuria în care mai rămăsese pilaf.
La urmă, paharul cu compot.
— Ce faci? m-a întrebat el, rămânând cu șervețelul în mână.
— Te salvez, Călin, i-am răspuns suficient de tare pentru ca toți cei de la masă să mă audă. Te chinui de ore întregi. Orezul e terci, carnea e tare, frunzele sunt acre, iar crema are margarină. Eu sunt gazda și nu pot lăsa un musafir să se chinuie cu mâncare proastă. Nu e sănătos.
— Dar eu doar…
I se înroșiseră urechile.
— Fără „doar”. Dacă nimic nu corespunde standardelor tale, atunci nu mănânci. Andrei, i-am spus soțului meu, fratele tău rămâne în seara asta fără cină. Mâncarea mea nu-i este pe plac. Dacă vrea, poate chema un taxi până la șosea. Acolo este un restaurant deschis până la unsprezece.
Și am dus vasele spre bucătărie.
Ajunsesem aproape de ușă când am auzit vocea Elenei Dumitrescu în spatele meu.
Era joasă.
Limpede.
Fără urmă de furie.
Soacra mea aproape că nu ridica niciodată glasul.
— Călin.
M-am oprit.
— Crema aceea este a mea, a spus ea. Și aluatul tot al meu este. Iar pilaful l-am făcut în ceaunul acela timp de treizeci de ani, pe când tu încă adunai crenguțe pentru foc. Ioana gătește de trei ani după caietul meu. Literă cu literă.
Cineva a pus un păhărel pe masă.
În tăcerea aceea, sunetul s-a auzit mult prea tare.
— Mamă, nu la asta m-am referit…
— Tu nu vorbești deloc despre mâncare, fiule, l-a întrerupt ea, așezându-și mâinile pe fața de masă. De doi ani nu ai mai venit să mă vezi. Suni duminica șapte minute și primul lucru pe care-l întrebi este dacă mi-am luat pastilele. Ea vine în fiecare miercuri cu pâine și rămâne până seara. Așa că rețeta este a mea, mâinile sunt ale ei, iar nemulțumit ești tocmai tu.
Călin n-a mai găsit nimic de spus.
M-am întors la masă fără farfurii.
Nea Vasile a cerut cu voce tare încă o porție de pilaf.
— Pune-mi zdravăn! Mie îmi place foarte mult!
Și până astăzi îi sunt recunoscătoare.
Fiindcă cineva trebuia să lege la loc seara aceea, care fusese cât pe ce să se rupă în bucăți.
Călin a mai rămas vreo douăzeci de minute, privind fața de masă goală din fața lui.
Nimeni nu i-a adus mâncare.
Andrei tăcea.
Nici taxi nu i-a chemat nimeni.
În cele din urmă, Călin s-a ridicat.
S-a apropiat de fratele lui.
I-a strâns mâna și a spus răgușit:
— La mulți ani.
Apoi și-a sărutat mama pe obraz.
După aceea a plecat.
Noi am mai stat mult timp sub mărul bătrân.
Mama spăla vasele și m-a întrebat de trei ori dacă nu cumva plânsesem.
Elena a rămas pe locul ei aproape până la sfârșit.
Când i-am adus cardiganul, m-a prins de mână și a ținut-o câteva secunde, fără să spună nimic.
Nici nu era nevoie.