La ora zece fix, Doina porni radioul. Nu era dat tare, dar era pornit. Mai întâi se difuză o emisiune despre grădinărit, apoi începură cântece vechi.
— Chiar aveți de gând să ascultați asta? întrebă Ilinca în întuneric.
— Adorm cu radioul pornit de treizeci de ani. Sau vrei să nu dorm deloc în noaptea asta?
Ilinca se întoarse cu fața la perete și își trase perna peste cap. Înainte să adoarmă, apucă să se gândească la faptul că acesta era cel mai prost concediu din viața ei. Începuse exact ca anul care tocmai se încheiase: împotriva tuturor planurilor ei.
Ilinca se trezi datorită mirosului de cafea.
Nu era băutura apoasă din aparatele benzinăriilor, ci cafea adevărată — tare, densă, ușor amară, atât de aromată încât îți deschidea ochii înainte ca somnul să plece de tot. Ușa balconului era deschisă, iar lumina dimineții ajunsese deja în mijlocul camerei. Doina stătea la măsuța de pe balcon, purtând a doua pălărie: una albă, împodobită cu o panglică neagră.
Pe masă erau două cești. Exact două.
— Vino cât cafeaua e caldă, spuse femeia, ca și cum între ele nu se întâmplase nimic cu o seară înainte. Am fost deja la piață.
— La ce oră te-ai trezit?
— La șase. La piață, la șase găsești cele mai bune piersici, iar la nouă sunt cele mai bune prețuri. Așa că am plecat la șapte, ca să le prind pe amândouă.
Pe o farfurie se aflau piersici galbene cu obrajii roșii, o bucată de telemea, roșii parfumate, cu gust de august și de grădină străină, plus jumătate de pâine încă fierbinte.
— Cât îți datorez? întrebă Ilinca, întinzând mâna spre portofel.
— Nimic. Pentru tot am plătit mai puțin decât cerea vânzătorul la început pentru o singură piersică. Un domn de acolo era convins că știe să negocieze, dar s-a dovedit că nu știe.
Doina sorbi din cafea și zâmbi pentru prima dată.
Au mâncat aproape fără să vorbească, însă tăcerea nu mai era apăsătoare. Jos, cineva plimba un câine, de pe plajă se auzeau glasurile turiștilor, iar lângă tomberoanele din spatele unei cafenele pescărușii se certau gălăgios.
— Vin aici de treizeci de ani, spuse Doina dintr-odată. În fiecare vară veneam cu sora mea. Anul acesta însă nora ei s-a întors la serviciu și i-a lăsat nepoții în grijă. Cineva trebuia să stea cu ei. I-am spus surorii că atunci voi veni singură. M-a întrebat: „Vorbești serios? Tu nu ai plecat niciodată fără mine.” M-am gândit și mi-am dat seama că, mai devreme sau mai târziu, tot trebuia să încerc.
Puse ceașca jos.
— Așa că am venit. Iar aici erai tu.
Ilinca izbucni în râs. Pentru prima dată după… Nici nu mai știa de când nu râsese cu adevărat.
Viorel sună aproape de prânz. Un prieten de-al lui putea să le ofere o cameră într-o casă aflată la trei străzi distanță. Marea era mai departe, balconul lipsea, dar camera era separată.
— Pot veni chiar acum să vă duc pe una dintre voi acolo, propuse proprietarul.
Ilinca se uită spre Doina. Aceasta stătea în fața oglinzii și încerca a treia pălărie — una de paie, cu o margaretă prinsă de panglică.
— Lăsați-ne o oră să ne gândim, îi răspunse Ilinca.
Au mers la o terasă de după colț, unde, potrivit Doinei, se făceau cele mai bune plăcinte dobrogene de pe tot litoralul. Ilinca nu o crezuse la început. Apoi mâncă două și comandă o a treia.
— Ei bine? întrebă Doina, ștergându-și degetele cu un șervețel. Care dintre noi se mută?
— Nu știu. Dumneavoastră ați spus că rămâneți doar o noapte.
— Așa am spus. Femeia privi pe fereastră, spre oamenii care duceau colace gonflabile. Ascultă, Ilinca. Eu cunosc casa aceea de la trei străzi. Proprietara ține găinile chiar sub ferestre, iar cocoșul începe să cânte la patru dimineața. De ce ai vrea un asemenea vecin?
— Radioul dumneavoastră de la zece seara e mai bun?
— Radioul îl pot da mai încet, replică Doina cu aerul cuiva care accepta un sacrificiu uriaș. Pe cocoș nu-l poate face nimeni să cânte mai încet.
În aceeași zi, Ilinca îi scrise lui Viorel că nu mai aveau nevoie de cameră.
Curând descoperi că Doina cunoștea litoralul așa cum numai oamenii care se întorc treizeci de ani în același loc îl pot cunoaște. Știa unde se vinde pește direct din bărci, dis-de-dimineață. Cunoștea o plajă mică, ascunsă după un camping, unde ajungeau foarte puțini oameni, pentru că drumul cobora pe o potecă îngustă printre tufele de măceș.
Era prietenă cu femeia care vindea băuturi făcute în casă dintr-un butoi și le turna în sticle obișnuite de plastic. Știa și ce trebuia să ceri: nu vinul roșu expus pentru turiști, ci pe acela pe care gazda îl păstra „pentru ai casei”.
În schimb, Doina nu se descurca deloc cu harta de pe telefon.
— Aici scrie să fac la stânga, dar în stânga este un gard, se plângea ea, apăsând nervos pe ecran. Gata, eu nu mai cred în harta asta.
Ilinca avea încredere în hartă. Lucrase ultimul an la o agenție de turism și tocmai acel an o făcuse să aibă nevoie de concediu. Agenția abia supraviețuia, iar ea lucra câte douăsprezece ore pe zi, alcătuind trasee pentru vacanțele altora și amânându-și mereu propria plecare. Tot în acel an, bărbatul cu care locuise patru ani îi spusese într-o seară că era obosit, își împachetase lucrurile și plecase. Ilinca nu plânsese. Continuase să planifice călătorii — în Grecia, în Bucovina, în Egipt pentru un weekend. Întotdeauna pentru altcineva.