Despre asta încă nu-i povestise Doinei.
În schimb, făcea trasee atât de bine, încât noua ei colegă de apartament era mereu uimită.
În a treia zi au mers să viziteze o cetate veche. Ilinca găsi un microbuz care nu pleca după un orar, ci atunci când se strângeau destui pasageri, și totuși calculă aproape perfect timpul. Doina obținu o reducere pentru amândouă de la ghid, spunând că ele erau mamă și fiică. Ilinca aproape se înecă cu apa, dar nu o contrazise.
Lângă zidul vechi, unde vântul de pe liman era atât de puternic încât smulgea pălăriile de pe capetele turiștilor, Ilinca își scoase telefonul.
— Stați aici. Nu, puțin mai la stânga. Țineți pălăria cu mâna. Perfect. Acum nu vă uitați la mine, ci acolo — spre apă.
— De ce să mă uit la apă?
— Faceți doar ce vă spun.
Doina întoarse capul. Ilinca apăsă de câteva ori pe ecran, apoi îi arătă fotografia.
Pe telefon se vedea o femeie cu pălărie albă, în fața zidului de piatră și a apei albastre. Vântul îi ridica ușor marginea rochiei. Privea într-o parte, cu expresia cuiva care tocmai își amintise ceva frumos, dar nu apucase încă să împărtășească amintirea.
Doina rămase mult timp tăcută. Apoi ținu telefonul cu ambele mâini, mări imaginea și o micșoră din nou.
— Eu sunt?
— Dumneavoastră.
— Cătălina nu va crede. O să spună că am furat fotografia de pe internet. Doina îi întinse telefonul și, cu o voce schimbată, întrebă: De unde ai învățat să fotografiezi așa?
— Cândva voiam să devin fotograf, răspunse Ilinca ridicând din umeri. Mi-am cumpărat un aparat, apoi l-am vândut. Acum am un telefon cu o cameră bună și fotografiez doar călătoriile altora, pentru cataloage.
— Dar călătoriile tale?
— Eu nu am avut niciuna.
Doina nu spuse nimic. O luă doar pe Ilinca de braț și continuară să meargă alături de ea de-a lungul zidului.
Seara, pe balcon, Ilinca îi povesti totul. Despre agenția care se închisese în iunie. Despre mutarea într-o garsonieră, pentru că nu-și mai putea permite singură apartamentul cu două camere. Despre serile când se întorcea acasă și nu aprindea lumina intenționat: în întuneric se vedea mai puțin că în locuință rămăseseră de două ori mai puține lucruri.
Doina o ascultă stând cu picioarele strânse pe scaunul de plastic. Nu o întrerupse, nu-i promise că totul se va rezolva și nu rosti banalul „ești încă tânără”. O singură dată se ridică, merse în bucătărie, îi puse Ilincăi o piersică în palmă și se așeză din nou.
— Știi ce vreau să-ți spun? începu ea după ce povestea se încheie. Am șaizeci și trei de ani. Timp de treizeci de veri am venit la mare cu Cătălina, fiindcă mi-a fost frică să plec singură. Nu pentru că ne-am fi înțeles minunat. Sincer, în a treia zi începeam de obicei să ne certăm. Pur și simplu îmi era teamă să călătoresc fără ea. Și, în sfârșit, m-am hotărât. Ce s-a întâmplat? Am venit singură, iar aici te-am găsit pe tine.
— Îmi pare rău, izbucni Ilinca în râs.
— Nici să nu te gândești să-ți ceri scuze. Eu vorbesc despre altceva. Ție ți se pare că anul trecut ți-a luat totul. Dar, de fapt, te-a adus aici. Pe balconul meu.
— Pe balconul nostru.
— Bine, fie al nostru, acceptă Doina. Dar patul rămâne al meu.
În zilele care au urmat au reușit să facă aproape tot ce își propuseseră. Au ieșit cu o barcă să vadă delfinii, iar aceștia au apărut cu adevărat — trei deodată, chiar lângă bord. Doina a strigat de bucurie atât de tare, încât până și copiii au început să se întoarcă spre ea. Au descoperit un mic restaurant lângă liman, unde se servea pește. Proprietarul mustăcios, Sandu, nu le-a mai adus meniul după a doua vizită; le punea direct pe masă macrou la grătar.
Au ajuns și la plaja ascunsă după tufele de măceș. Ilinca făcea fotografii, Doina poza cu mare plăcere, iar apoi a cerut ca în imagini să apară și Ilinca.
— Stai aici, îi poruncea ea, ținând telefonul cu ambele mâini, ca pe o cană cu apă clocotită. Puțin mai la stânga. Acum uită-te spre apă.
Fotografiile ieșeau strâmbe, iar într-un colț se vedea aproape întotdeauna un deget. Dar Ilinca le păstră pe toate.
Doina continua să pornească radioul în fiecare seară. Treptat, Ilinca se obișnui cu el. În ultima noapte se surprinse chiar așteptând emisiunea despre grădinărit.
Duminică dimineața, toate bagajele se aflau din nou pe prispă. Geamantanul în carouri, cel albastru strâns cu cureaua și rucsacul Ilincăi, care părea minuscul lângă ele.
Viorel veni personal să ia cheia. În locul unor scuze aduse cu mâna goală, aduse o pungă de struguri.
— Fetelor, vă rog să mă iertați încă o dată, începu el din prag. Am schimbat deja programul și am verificat totul…
— Viorele, îl întrerupse Doina, mai bine spune-ne dacă apartamentul este liber în august anul viitor.
Proprietarul clipi, luat prin surprindere.
— Ei… deocamdată da.
— Atunci rezervă-l pentru două persoane, declară ea. Întâi până pe opt august. De data asta mă ocup eu personal și vorbesc direct la telefon. În aplicațiile voastre nu mai am încredere.
Ilinca se întoarse, ca să nu-i vadă Viorel zâmbetul.
Mai târziu, deja așezată în autobuz, deschise aplicația, găsi apartamentul și rămase mult timp privind câmpul gol destinat recenziei. În cele din urmă scrise: „Proprietarul a încurcat rezervările. A fost cea mai bună greșeală care mi s-a întâmplat în ultimul an. Cinci stele.”
Ilinca reciti textul și schimbă cuvintele „în ultimul an” în „în ultimii câțiva ani”.
Apăsă butonul „Trimite”, iar chiar atunci telefonul vibră. Mesajul era de la Doina. Ca întotdeauna, fără salut:
„Cătălina nu crede că eu sunt în fotografie. Trimite-mi încă vreo câteva. Mai ales pe cele în care mă uit spre apă.”