Elena fusese convinsă încă din adolescență că soarta nu-i dăruise frumusețe. Avea părul fără formă, un nas prea mare și o piele care îi făcea mereu probleme. Bărbații treceau pe lângă ea ca și cum n-ar fi existat. Mama încerca s-o liniștească, spunându-i că la o femeie contează în primul rând sufletul, iar tatăl ofta apăsat și repeta cu îngrijorare:
— Cu înfățișarea asta, o să-ți fie foarte greu să-ți găsești un soț.
Apoi, viața ei a luat o întorsătură pe care nimeni n-ar fi putut-o anticipa. În calea Elenei a apărut Victor Ionescu, un văduv matur, înstărit și atent, care, dincolo de timiditatea ei și de aerul de „șoricel cenușiu”, văzuse o femeie demnă de iubire. A curtat-o cu delicatețe, a avut grijă de ea și îi spunea tandru „Elenuța”. Timp de trei ani, cei doi au trăit o fericire liniștită și caldă. Pentru prima dată, Elena a simțit că toate lucrurile din viața ei se așezaseră la locul lor.
Până când boala a intrat în casa lor. A fost grea, nemiloasă și necruțătoare. Victor slăbea văzând cu ochii, iar Elena, epuizată de zilele și nopțile petrecute lângă patul lui, nu s-a îndepărtat nici măcar o clipă.
El a fost cel care a insistat să plece.
— Du-te la munte, Elena. Odihnește-te măcar zece zile.
Ea s-a împotrivit, s-a certat cu el și i-a spus că îi era teamă să-l lase singur. În cele din urmă însă, a cedat. A plecat la o pensiune de pe Valea Prahovei, iar acolo s-a întâmplat ceva ce nu și-ar fi imaginat niciodată despre sine: o legătură scurtă și fierbinte cu Radu, un bărbat cunoscut în stațiune. O singură noapte. Un impuls. Apoi, biletul de întoarcere.
Când a revenit acasă, Elena a început să se simtă rău. Întârzierea, slăbiciunea și greața nu mai puteau fi puse pe seama oboselii. Medicul i-a confirmat exact ceea ce se temea să audă: era însărcinată. Groaza i-a strâns pieptul. Cum avea să-i spună lui Victor? Ce avea să creadă când va afla?
Și atunci s-a petrecut ceea ce era mai rău. Victor a murit.
În seara în care schimba așternuturile, Elena a găsit sub pernă un plic. Pe el era scris un singur cuvânt: „Elenuța”. Cu degetele tremurând, a desfăcut scrisoarea. Abia apucase să citească primele rânduri și lacrimile i se revărsaseră deja pe obraji, fără să se mai oprească.
Cuvintele erau așternute în scrisul lui slab și tremurat. Totuși, Elena le vedea limpede, de parcă Victor s-ar fi aflat încă lângă ea și i le-ar fi rostit cu vocea aceea blândă, obosită, pe care o iubea atât de mult.
„Elenuța mea,
Dacă scrisoarea aceasta a ajuns în mâinile tale, înseamnă că eu nu mai sunt lângă tine. Te rog să nu plângi. Deși… dacă plânsul îți ușurează sufletul, plângi. Dar apoi șterge-ți lacrimile și ascultă ceea ce n-am avut curajul să-ți spun cât timp am fost în viață.
Știu totul. Știu despre plecarea ta la munte. Știu despre Radu. Am aflat încă de când erai acolo. Rugasem un om să aibă grijă de tine în timpul călătoriei, nu pentru că aș fi fost gelos. Nu. Mă temeam că, dacă starea mea se va înrăutăți, tu vei rămâne singură într-un loc străin și nu va fi nimeni în apropiere să te ajute.
Mi-a povestit tot. Despre terasa de lângă râu, despre râsul tău și despre felul în care te privea acel bărbat.
Știi ce am simțit atunci?
Nu furie. Nu m-am simțit trădat. Am simțit ușurare.
În toți acești trei ani, de un singur lucru mi-a fost teamă: că după moartea mea vei rămâne captivă într-o existență de văduvă, cu sufletul încă viu, dar incapabil să mai înainteze. Mă temeam că te vei agăța atât de tare de amintirea mea, încât nu vei mai putea respira.
După moartea primei mele soții, tu ai fost singura lumină care a mai intrat în viața mea. Și am înțeles că mă agățam de tine asemenea unui om care se îneacă. Când mi s-a spus că ai putut să dorești pe altcineva, chiar și pentru o singură noapte, am priceput ceva esențial: ești încă vie. Încă poți simți. Încă poți merge mai departe.
Apoi te-ai întors acasă. Ți-am văzut chipul. Erai palidă și tulburată, ca și cum ai fi purtat în tine un secret cumplit. Când, după câteva zile, ai început să eviți să mă privești, am înțeles și restul.
Copilul.
Elenuța, știu că acest copil nu este al meu. Dar te rog, citește cu atenție: eu mi-am dorit să se nască. M-am rugat lui Dumnezeu să-mi mai dăruiască măcar șapte luni. Doar șapte. Să-i văd chipul. Să-l iau în brațele mele slăbite și să-i spun: «Bună, copile. Eu sunt tatăl tău».
Pentru că ar fi fost al meu. Nu prin sânge, ci prin alegere. Prin iubire. Prin acea familie la care am visat și pe care am găsit-o doar alături de tine.
De atâtea ori am vrut să vorbesc cu tine. Am început conversația în minte de sute de ori și de fiecare dată m-am oprit. Mi-a fost teamă că vei crede că am înnebunit sau că încerc să par un sfânt.
Nu sunt sfânt, Elena. Și nici nebun. Pur și simplu te iubesc.
Te iubesc mai mult decât îmi iubesc mândria. Mai mult decât supărarea. Mai mult decât frica. Mai mult decât viața însăși, care se scurge din mine în fiecare zi.