Îmi pare rău că ai fost nevoită să porți singură povara aceasta. Îmi pare rău că nu am știut să ți-o ușurez mai devreme. Dar vreau să știi ceva: în fiecare seară, singurul lucru pe care îl ceream cerului era fericirea ta.
Iar dacă acest copil a apărut datorită unui om care ți-a redat, fie și pentru câteva zile, sentimentul că ești frumoasă, dorită și vie, atunci, Doamne, eram pregătit să-l binecuvântez pe el, pe tine și pe copilul nostru.
Al tău, Victor.
P.S. În seif, în partea stângă, vei găsi într-un dosar albastru actele casei, ale mașinii și ale contului pe care l-am pus deoparte pentru viitor. De acum, toate acestea sunt pentru tine și pentru copil.
Nu spune nimănui despre plecarea ta. Spune că este copilul meu. Iar când va crește și mă va întreba cine am fost, povestește-i adevărul. Spune-i cum eram, ca un tată adevărat.
Pentru că, în inima mea, el fusese deja copilul meu.”
Elena a lăsat scrisoarea să-i cadă pe pat. Nu și-a ascuns fața în pernă, ci s-a prăbușit peste cearșaful în care încă mai plutea, aproape imperceptibil, mirosul medicamentelor lui Victor, căldura pielii sale și urma acelei prezențe tăcute care îi umpluse casa.
A plâns cum nu mai plânsese niciodată. Nu atunci când fusese batjocorită la școală, nu în ziua nunții și nici măcar lângă sicriul lui. Abia acum înțelesese tot adevărul: Victor știa. Știa totul. Și, cu toate acestea, o alesese.
Îl alesese pe el cu slăbiciunile lui, cu greșelile lui, cu spaimele lui și cu această minune străină, întâmplătoare, dar deja vie, care îi creștea sub inimă.
O lună mai târziu, Elena stătea în cimitir, în timp ce vântul rece al toamnei răscolea coroanele de pe mormânt. Și-a așezat palma pe pântecul ușor rotunjit și a șoptit:
— Dormi liniștit, Victore. Eu îi voi spune. Îți promit că îi voi spune cine ai fost cu adevărat.