Aerul de pe palier deveni aproape fierbinte.
— Nu sunt nicio escroacă, spuse femeia, iar glasul îi tremura de emoție ținută cu greu sub control. Sunt mama lui Sorin. De douăzeci și opt de ani încerc să-l găsesc. Iar tu, Doina, mi-ai plătit ca să tac. Numai că banii s-au terminat. Acum nu mai am nimic de pierdut.
Doina se prinse strâns de balustradă.
— Îți dai seama ce vorbești?! Ce mamă ești tu? L-ai abandonat la maternitate!
— Nu l-am abandonat! Femeia își îndreptă brusc spatele. M-ai mințit. Mi s-a spus că bebelușul meu murise la naștere. Tu l-ai scos din țară. Am aflat adevărul abia acum cinci ani, când i-am văzut fotografia pe internet. După aceea ți-am scris și te-am rugat să mă lași să-mi întâlnesc fiul măcar o dată. M-ai amenințat și mi-ai spus că vei face tot posibilul să fiu arestată.
Zgomotul de pe scară creștea.
Vecinii începură să-și deschidă ușile.
Cineva privea de sus, printre balustrade.
Ana stătea în prag și își muta privirea de la o femeie la cealaltă.
În acel moment, ușile liftului se deschiseră.
Sorin ieși din cabină, atras, fără îndoială, de strigăte.
— Ce se întâmplă aici? întrebă el tulburat, uitându-se când la mama lui, când la necunoscută.
— Sorinel, intră în casă, spuse Doina printre dinți. Femeia asta este nebună.
— Ea este mama ta adevărată, spuse Ana încet. Mama biologică. Doina te-a luat din Madrid în 1994, ți-a falsificat actele și te-a ținut toată viața în frică, spunându-ți că te poate trimite înapoi la orfelinat.
Sorin rămase împietrit.
Fața îi deveni cenușie.
— Ce… ce tot spui?
— Adevărul.
Ana arătă spre femeia de pe palier.
— Are rezultate ADN și scrisori la care „mama” ta nu i-a răspuns ani întregi.
Doina începu să țipe.
Se repezi spre Ana.
Dar Viorica tocmai ieșise din apartamentul ei și se interpuse între cele două femei.
— Ajunge, Doina, spuse ea calm. Știu totul. Lucram în spitalul acela. Te-am văzut cu ochii mei când ai luat copilul. Termină spectacolul.
Doina încremeni.
Fața i se deformă de ură.
— Tu! șuieră ea. Tu ai distrus totul!
— Nu, răspunse Viorica. Tu ai distrus totul. Cu lăcomia ta.
Ana ieși pe palier.
Se uită la Sorin.
El se sprijinea cu putere de tocul ușii și respira greu.
Apoi își îndreptă privirea spre soacră.
— Ascultați-mă cu atenție, spuse ea rece. Îmi returnați chiar acum tot ce ați luat din apartamentul meu. Altfel merg la poliție. Plângerea nu va fi doar pentru furt, ci și pentru frauda cu acel credit. Iar dacă polițiștii ajung la geanta dumneavoastră înaintea mea, vor găsi singuri toate chitanțele.
Doina încercă să vorbească.
Ana ridică palma.
— Tăceți. Nu am terminat.
Scoase din buzunar extrasul de cont pe care îl salvase în acea dimineață.
— Aici sunt toate operațiunile. Ați retras în mod repetat bani din contul meu. Banii pe care îi strângeam pentru tratament.
Făcu o pauză.
— Pentru fertilizare in vitro, Doina. Sunt infertilă. Și am tăcut fiindcă nu voiam să-l rănesc pe fiul dumneavoastră. Iar dumneavoastră mi-ați cheltuit economiile pe perdele, restaurante și diamante.
Pe scară se așternu o liniște deplină.
Până și vecinii încetară să mai șoptească.
Sorin ridică privirea.
În ochii lui, Ana nu văzu compasiune.
Nici regret.
Văzu frică.
Dar, din nou, nu pentru ea.
Pentru el.
— Ana, spuse el răgușit, de ce vorbești despre asemenea lucruri în fața străinilor?
— Ce mai am de pierdut?
Ea zâmbi amar.
— Tu mi-ai luat deja tot restul.
Sorin lovi brusc cu pumnul în perete.
O bucată de tencuială căzu.
— De ce ai făcut tot circul ăsta?! De ce ai adus oameni străini în problemele noastre?! Mama are dreptate! Ești o femeie ieftină care ne-a distrus familia!
Ana îl privi calm.
Și chiar în clipa aceea înțelese totul.
El nu avea s-o aleagă niciodată.
Niciodată.
Avea să aleagă mereu iluzia în care trăise întreaga viață.
Iluzia iubirii materne.
Chiar dacă acea „iubire” fusese clădită pe frică, minciună și manipulare.
Ana își scoase verigheta.
Era o verighetă subțire de argint, cumpărată cândva cu primul ei salariu decent.
Se apropie de Doina și îi strecură inelul în buzunarul paltonului scump.
— Luați-l, spuse Ana. Și luați-l și pe fiul dumneavoastră. Nu mai am nevoie de un străin.
După aceea plecă.
Coborî scările fără să se întoarcă măcar o dată.
În urma ei, țipetele continuară mult timp.
Ana nu se opri.
Ieși din bloc.
Inspiră adânc aerul rece al dimineții.
Apoi porni înainte.
În următoarele zile locui într-o cameră mică închiriată la marginea orașului.
Era un dreptunghi cenușiu și înghesuit.
Tapetul era ros.
Canapeaua veche, lăsată.
În cameră se afla o masă obișnuită și un singur scaun.
Pe fereastra care nu se închidea bine intra mereu frigul.
Ana nu mai simțea aproape nimic.
Ore întregi stătea la masă și așeza în teancuri extrasele bancare, facturile, chitanțele și ordinele de plată.
Groapa financiară era uriașă.
Două sute patruzeci de mii de lei.
Nu erau doar cifre.
Erau anii vieții ei.
Ani de muncă grea.
Vacanțe la care renunțase.
Schimburi suplimentare.
Nopți nedormite.
Și visul distrus de a avea propria locuință.
Uneori Ana stătea pur și simplu cu ochii fixați în perete.