Seiful pe care Sorin îl cumpărase cu trei ani în urmă, spunând că „așa va fi mai sigur”, era deschis.
Codul era data lui de naștere.
Ana îl rugase de zeci de ori să schimbe combinația.
Nu o făcuse niciodată.
Privi înăuntru.
Era gol.
Dispăruseră banii.
Dispăruseră bijuteriile.
Inelul bunicii.
Lănțișorul mamei.
Cerceii pe care tatăl ei i-i dăruise la șaisprezece ani.
Nu mai rămăsese nimic.
Dar cel mai grav era că dispăruse dosarul cu actele apartamentului.
Ana se lăsă încet pe podea.
Trupul începu să-i tremure mărunt.
Nu putea plânge.
Înăuntrul ei se deschise, brusc, un gol imens și înghețat.
Ca și cum cineva îi smulsese toate sentimentele dintr-o singură mișcare.
Își luă telefonul și sună un agent imobiliar pe care îl cunoștea.
— Doru, salut. Iartă-mă că te sun atât de devreme. Spune-mi, te rog, nu cumva a venit la tine Doina Călinescu? Da, soacra mea. A întrebat despre vânzarea apartamentului?
La celălalt capăt se lăsă o tăcere.
— Ana, nu te agita. A venit acum două zile. Voia să-i găsesc urgent un cumpărător. A spus că fiul ei și soția lui se despart și că locuința trebuie vândută cât mai repede. Dar nu avea toate actele, așa că am trimis-o acasă.
— Mulțumesc.
Ana închise.
Încă stătea pe podea, cu telefonul lipit de piept, când soneria de la ușă se auzi.
Nu se mișcă.
Sună din nou.
În cele din urmă se ridică, merse la ușă și privi prin vizor.
Sorin stătea pe palier cu un buchet în mâini.
Ana deschise.
— Bună, spuse el cu un zâmbet vinovat. Ana, putem vorbi?
Se întinse spre ea, vrând să o îmbrățișeze.
Ana se retrase.
— De ce ai venit aici noaptea?
Sorin încremeni.
— Noaptea? Eu nu am venit aici.
— Atunci cine a răscolit tot apartamentul și a golit seiful?
Bărbatul păli vizibil.
— Nu știu. Poate… mama?
— Mama, repetă Ana. Desigur. Aceeași mamă căreia i-ai făcut duplicat după cheie fără să mă întrebi.
Sorin își plecă privirea.
— Ana, eu…
— Tu ce?
Ea îl privi drept în ochi.
— Ai venit să-ți ceri scuze? Sau te-a trimis iar mama ta la negocieri?
Sorin tăcu.
Ana observă că el își aruncă instinctiv privirea spre fereastră, ca și cum verifica dacă cineva îl aștepta afară.
— Am înțeles, spuse ea. Pleacă.
— Ana, chiar vreau să repar totul!
— Atunci începe cu lucrurile simple. Adu-mi banii înapoi. Adu-mi bijuteriile. Adu actele apartamentului. După aceea spune-i mamei tale că nu va mai trece niciodată pragul acestei case.
Sorin înghiți nervos.
— Știi în ce stare este acum. Suferă. Are probleme cu inima.
— Iar eu… Ana își apăsă palma pe piept, aici nu mai am nimic. Și asta ți se datorează ție.
Închise ușa în fața lui și trase zăvorul.
Se întoarse în dormitor, se așeză pe marginea patului și închise ochii.
Când îi deschise din nou, camera era scăldată în lumina zilei.
Probabil trecuseră câteva ore.
Se forță să se ridice, să se spele și să se schimbe.
Hotărârea era luată.
Avea să plece.
Înainte de asta voia însă să găsească măcar câteva lucruri care i-ar fi putut fi folositoare.
Începu să cerceteze obiectele rămase, pe care soacra ei, dintr-un motiv necunoscut, nu le atinsese.
În partea îndepărtată a dulapului, în spatele unor cutii cu pantofi, observă o cutie veche de carton plină cu desene pentru copii.
Ana nu știuse niciodată de ascunzătoarea aceea.
Scoase cutia.
O deschise.
Înăuntru erau foi îngălbenite.
Pe desene apăreau avioane, nori, cer și un bărbat în uniformă de pilot.
Pe spatele uneia dintre foi, cu litere de copil, scria:
„Tata este pilot. Când voi fi mare, voi zbura și eu foarte departe.”
Pe alta:
„Mama a spus că, dacă nu sunt cuminte, mă dă înapoi la casa de copii.”
Un fior rece îi coborî Anei pe șira spinării.
Continuă să cerceteze hârtiile.
Mai jos se afla un caiet vechi cu pătrățele.
Jurnalul unui copil.
Însemnări scrise de un băiat de aproximativ zece ani.
„Mama mi-a spus că nu sunt fiul ei adevărat. M-a luat de la un orfelinat. Dacă nu o ascult, mă trimite înapoi.”
Ana închise caietul încet.
Acum înțelegea multe.
Frica.
Supunerea totală.
Vinovăția care nu-l părăsise niciodată.
Doina îl ținuse pe Sorin ani întregi sub control, folosindu-se de povestea originii lui ca de o armă.
Iar el, îngrozit că ar putea pierde singura femeie pe care o considera mamă, fusese gata să-i îndeplinească orice poruncă.
Chiar și atunci când, pentru asta, trebuia să-și trădeze soția.
Soneria sună din nou.
Ana tresări.
Se apropie și privi prin vizor.
Pe palier stătea o femeie necunoscută.
Era slabă.
Istovită.
Avea cearcăne adânci sub ochi.
Totuși, în trăsăturile ei exista ceva vag familiar.
Ca o umbră a chipului Doinei.
Numai că femeia părea mai bătrână și mult mai obosită.
Ana deschise ușa.
— Bună ziua, spuse necunoscuta încet. Îmi pare rău că am venit așa. Dumneavoastră sunteți Ana? Îl caut pe Sorin. Eu sunt… mama lui biologică.
Ana făcu involuntar un pas înapoi.
În aceeași clipă se auziră zgomote pe scări.
Pași grei.
Doina apăru de după colț.
Era albă ca varul, cu părul răvășit.
— Închide ușa imediat! strigă ea, respirând greu. Este o escroacă! Sigur are și acte false!
Femeia se întoarse.
Cele două se priviră.