— Tu?
Ana râse scurt, fără urmă de veselie.
— În cinci ani de căsnicie n-ai fost în stare nici măcar o dată să-i spui mamei tale „nu”. Și acum vrei să cred că te-ai fi descurcat cu un credit uriaș?
Se întoarse și porni spre hol.
Sorin o urmă.
— Ana, iartă-mă. M-am încurcat în toate. Știi că mama s-a obișnuit cu un anumit stil de viață. Nu pot pur și simplu să-i refuz ceva. E mama mea. E datoria mea față de ea.
Ana își încălță tenișii și luă cheile.
— Îți dai seama că mama ta mi-a luat, practic, totul? întrebă fără să se întoarcă. Opt ani am strâns banii aceia. Opt ani. Am lucrat la două servicii în același timp. Iar tu îmi vorbești despre o datorie față de ea.
— Ana, nu exagera.
Ea se întoarse brusc.
— Eu exagerez?
Își strecură mâna în buzunarul hainei lui Sorin și scoase chitanța pe care o observase dimineață, când căutase încărcătorul.
Desfăcu hârtia în fața lui.
— Atunci explică-mi asta. Cercei cu diamante. Optsprezece mii de lei. Cumpărați acum o săptămână. Pentru cine sunt? Pentru mine? Știi foarte bine că am alergie la aur. Deci pentru mama ta?
Sorin își feri privirea.
— Sunt un cadou… pentru aniversare. Din partea amândurora.
— Din partea noastră?
Ana râse.
Sunetul era sec și neplăcut, asemenea unei crengi rupte.
— I-ai cumpărat mamei tale diamante din banii mei, în timp ce eu stăteam în spital lângă mama mea pe moarte. Înțelegi cât de bolnavă este situația asta?
Sorin nu răspunse.
Ana îl privea și, dintr-odată, în locul unui bărbat matur văzu o păpușă stricată.
O carcasă goală, în care se adunaseră ani întregi de frică, vinovăție și ordine primite.
I se făcu greață.
— Plec, spuse ea.
Sorin ridică imediat ochii.
— Unde?
— La Viorica. Stă la etajul de jos. Dorm la ea în noaptea asta.
— Ana, nu face asta. Hai să discutăm calm.
— Să discutăm?
Ana deschise ușa de la intrare.
— Despre ce? Despre creditul pe care ai încercat să-l faci pe ascuns cu apartamentul drept garanție? Despre cum mama ta mi-a golit economiile timp de un an, iar tu ai acoperit-o? Sau despre faptul că poate nu m-ai iubit niciodată?
Sorin deveni alb la față.
— Ce prostie! Bineînțeles că te-am iubit.
— Adevărat?
Ana se opri în prag.
— Atunci de ce, în cinci ani, nu m-ai apărat nici măcar o singură dată? De ce, de fiecare dată când mama ta mă umilea, tu plecai capul? De ce ai lăsat-o să mă numească sărăntoacă și zdrențuroaică?
Nu primi niciun răspuns.
Ana ieși și închise ușa în urma ei.
Viorica locuia chiar la etajul de jos.
Deschise aproape imediat, de parcă ar fi știut că Ana avea să vină.
— Intră, spuse vecina, după ce o privi atent. Ceainicul este încă fierbinte.
Ana se așeză la vechea masă de lemn din bucătărie, își cuprinse cana cu ceai de tei între palme și povesti totul.
Fără lacrimi.
Fără isterie.
Fără să înfrumusețeze nimic.
Înșiră faptele ca într-o declarație.
Vorbi despre card.
Despre aniversare.
Despre apelul băncii.
Despre cercei și chitanță.
Viorica o ascultă fără să o întrerupă, amestecând din când în când ceaiul cu o linguriță mică.
Apoi se ridică, merse la vitrina veche și scoase un album cu coperta tocită.
— Ana, mai bine stai jos, spuse ea, deschizând albumul spre ultimele pagini. Trebuie să-ți arăt ceva.
Ana se apropie.
Pe o fotografie îngălbenită apărea Doina Popescu, mult mai tânără.
Stătea pe un coridor de spital și ținea în brațe un nou-născut.
Clădirea părea însă stranie.
Nu semăna cu un spital românesc.
În fundal se vedea o plăcuță cu o inscripție străină, pe care Ana reuși să o descifreze abia după câteva secunde.
— Unde este asta? întrebă ea.
— La Madrid, răspunse Viorica în șoaptă. În anul 1994 lucram acolo ca asistentă medicală, cu un contract temporar. Doina venise cu acte diplomatice. Nu putea avea copii și nu avusese niciodată unul. Apoi, dintr-odată, a apărut acel bebeluș. Spunea că era un copil abandonat. L-a scos din țară. Din câte am auzit, actele erau falsificate. După aceea l-a trecut pe numele ei.
Ana simți că podeaua se clatină sub picioare.
— Vrei să spui că Sorin…
— Nu este fiul ei biologic, termină Viorica. Ori l-a furat, ori a plătit pentru el. Nu știu exact. Dar Doina nu este mama lui adevărată. Și, din câte cred, Sorin nu cunoaște întregul adevăr.
Ana se lăsă pe scaun.
În cap îi reveni zumzetul.
— De ce ai tăcut atâția ani?
Viorica oftă greu.
— Cui să-i fi spus? Doina a fost întotdeauna o femeie periculoasă. După ce m-am întors în țară, m-a găsit repede. Mi-a spus că, dacă deschid gura, voi avea necazuri serioase. Tocmai divorțasem, eram singură și nu aveam pe nimeni care să mă apere. Mi-a fost frică.
— Și acum de ce mi-ai spus?
Viorica o privi cu sinceritate și milă.
— Pentru că te va distruge, Ana. Dacă nu înțelegi cu cine ai de-a face, te va devora. Iar Sorin… Sorin este de mult prins înăuntrul ei.
Ana se întoarse acasă abia spre dimineață.
În apartament era întuneric și liniște.
Aprinse lumina în hol și încremeni.
Livingul fusese răscolit.
Sertarele erau scoase.
Hainele și lucrurile zăceau pe podea.
Ușile dulapului erau larg deschise.
Ana intră în dormitor.