Ana stătea nemișcată pe gresia rece din bucătărie și privea cioburile ceștii împrăștiate peste podea. Cu doar câteva clipe înainte, Doina Popescu o aruncase cu toată puterea, fiindcă aplicația bancară de pe telefon îi afișase mesajul: „Fonduri insuficiente”.
Soacra își agita telefonul chiar sub nasul nurorii și striga atât de tare, încât Anei începuse să-i țiuie urechile.
— Înțelegi măcar ce faci, nenorocito?! Deblochează-mi cardul chiar acum! Nu mi-am terminat cumpărăturile pentru aniversare! — vocea Doinei urca mereu într-un țipăt ascuțit. Coafura scumpă i se desfăcuse, iar rimelul se întinsese puțin din cauza căldurii și a furiei. — Îți dai seama că peste o săptămână împlinesc șaizeci de ani? Vor veni oameni la mine! Și eu încă nu am cumpărat mobila nouă pentru dormitor! Ai făcut asta intenționat? Ai vrut să mă faci de râs în fața invitaților?
Ana își ridică încet privirea spre soțul ei.
Sorin stătea în pragul bucătăriei, cu capul plecat, privind podeaua asemenea unui câine care știa că făcuse ceva rău.
Tăcea.
Ca întotdeauna.
De fiecare dată când mama lui începea să țipe, Sorin părea să dispară. Ana îi cunoștea prea bine expresia. Nu era chipul unui bărbat îngrijorat pentru soția lui.
Era chipul unui om care se temea doar de un singur lucru: ca mama lui să nu înceteze să țipe la Ana și să-și îndrepte furia asupra lui.
— Ieri mi-am înmormântat mama, spuse Ana încet.
Vocea îi era calmă. Nu tremura, însă oboseala din ea era atât de adâncă, încât până și Doina amuți pentru câteva secunde.
— Nu m-ați lăsat să ajung liniștită la morgă. Mi-ați cerut să vă transfer imediat bani pentru perdele noi. M-ați sunat exact în clipa în care sicriul mamei era coborât în pământ. De aceea am blocat cardul. Asta s-a întâmplat.
Doina deschise gura, gata să răspundă, dar pentru o clipă nu găsi nimic de spus.
Apoi fața i se schimonosi de furie.
— Aha, deci asta e povestea?! — șuieră ea. — Moartea mamei tale îți dă acum dreptul să-mi distrugi aniversarea? Mama ta, apropo, a trăit toată viața pe spinarea ta! Iar eu te-am primit în casa mea când ai venit aici cu un singur geamantan amărât! Te-am hrănit, te-am îmbrăcat, te-am tratat ca pe copilul meu, iar tu așa îmi mulțumești?
— Nu m-ați întreținut niciodată, o întrerupse Ana. Am început să muncesc din prima zi.
Făcu o pauză scurtă.
— Iar cardul cu economiile mele vi l-am dat acum un an doar pentru că ați făcut încă o criză și ați spus că nu-mi respect suficient soțul. Știți ce s-a întâmplat în anul acesta? Ați cheltuit aproape toți banii pe care îi strânsesem pentru avansul unui apartament. Două sute patruzeci de mii de lei. Pe haine, restaurante, distracții și, acum, pe această aniversare.
Fața soacrei se înroși până la tâmple.
Făcu un pas spre Ana.
Atunci Sorin hotărî, în sfârșit, să intervină.
— Mamă, ajunge. Ana, te rog… deblochează cardul. Mamei îi face rău la inimă. Știi doar că nu spune toate astea cu răutate.
Ana se întoarse foarte încet spre el.
În ochii ei nu mai era nici durere, nici lacrimă.
Doar o curiozitate rece, aproape clinică.
De parcă, pentru prima dată după cinci ani, îl privea cu adevărat pe bărbatul cu care își împărțise viața.
— Vorbești serios? întrebă ea.
Sorin tresări.
Dar nu apucă să răspundă.
Telefonul Anei începu să sune.
Numărul îi era necunoscut.
Respinsese apelul, însă după câteva secunde telefonul sună din nou.
Ana se încruntă și răspunse.
— Doamnă Ana Ionescu? — se auzi o voce oficială, politicoasă. — Vă contactează serviciul de securitate al băncii. Soțul dumneavoastră, domnul Sorin Călinescu, a depus chiar acum o cerere pentru un credit de consum de valoare mare, garantat cu apartamentul dumneavoastră. În documente figurați drept codebitor. Confirmați această operațiune?
Ana se așeză încet pe un taburet.
În urechi îi apăru un bâzâit neplăcut.
Îl privea pe Sorin.
El păli imediat și începu să-i șoptească ceva mamei sale.
— Nu, răspunse Ana în telefon. Nu știu nimic despre această cerere. Vă rog să o blocați definitiv. Vă mulțumesc.
Puse telefonul pe masă.
Apoi se ridică.
— Plecați, îi spuse soacrei.
Doina tresări.
— Ce-ai spus?
— Ieșiți din casa mea.
Soacra deschise gura ca să protesteze, însă privirea Anei era atât de înghețată, încât femeia făcu instinctiv un pas înapoi.
— Ieșiți din apartamentul meu, repetă Ana. Altfel sun acum la poliție și depun plângere pentru tentativă de fraudă.
Doina își înșfăcă geanta și aproape fugi pe coridor.
Chiar înainte să ajungă la ușă, strigă:
— Sorinel! Tu auzi cum vorbește femeia asta cu mama ta?!
Sorin făcu un pas după ea, dar se opri.
Ana rămase în mijlocul bucătăriei și îl privi în tăcere.
— Explică, spuse ea.
Sorin se bâlbâi.
— Înțelegi… mama are niște datorii. A calculat greșit cheltuielile pentru aniversare. Voiam să fac un credit ca să nu mai umble la economiile tale. Să achit datoriile și apoi să pun banii la loc, treptat.
— Un credit garantat cu apartamentul, repetă Ana rar. Cu locuința în care eu sunt codebitor. Îți dai seama că, dacă încetai să plătești, ne puteau evacua pe amândoi?
— Aș fi plătit tot!