Zburlitul începea să-l aștepte încă de la cotitura uliței.
Când auzea pașii cunoscuți, ieșea pe cărare, șchiopătând ușor cu unul dintre picioarele din spate. Probabil fusese rănit grav cândva, iar acum se ferea să-l folosească.
Matei se așeza pe treapta verandei. Câinele se culca lângă el și își sprijinea capul greu pe genunchii băiatului.
Uneori stăteau acolo o oră.
Alteori, două.
Până când se lăsa întunericul.
Matei îi descurca blana încâlcită cu degetele și îi scotea scaieții.
Și vorbea.
Zburlitul știa să asculte mai bine decât oricine.
În noiembrie, Elena a început cu adevărat să se teamă.
Orele lui Matei se terminau pe la unu și jumătate, însă băiatul ajungea tot mai des acasă în jurul orei cinci, uneori chiar aproape de șase.
Avea pantalonii murdari până la genunchi, mâinile înghețate, iar geaca îi mirosea limpede a câine.
— Unde ai fost?
— M-am plimbat.
— Pe unde? Afară e frig și se întunecă repede.
— Doar m-am plimbat.
Elena a sunat-o pe Andreea.
Fiica ei a ascultat-o cu atenție, a oftat greu în telefon și a promis că va sta de vorbă cu băiatul.
A stat.
Dar Matei i-a răspuns mamei exact cum îi răspundea bunicii:
— M-am plimbat.
La scurt timp, vecina Mariana, care locuia lângă fântână, a trecut pe la Elena să-i ceară puțină drojdie. Înainte să plece, a spus ca din întâmplare:
— Elena, băiatul tău dispare în fiecare zi pe lângă casa Popescu. Îl văd de la fereastră. Ar trebui să verifici ce face acolo. Veranda e putredă de tot. Se poate prăbuși peste copil în orice clipă.
În noaptea aceea, Elena aproape că nu a dormit.
Își imagina cum veranda veche cade peste Matei. Cum băiatul se prăbușește într-o pivniță părăsită. Cum stă acolo împreună cu adolescenții care fumau în apropierea căminului cultural.
În zori, femeia a luat hotărârea: a doua zi avea să meargă după el și să afle unde se duce.
În ziua următoare a venit primul ger adevărat.
Bălțile erau acoperite de o pojghiță subțire de gheață, iar iarba de pe marginea drumului se albise de chiciură.
Elena a așteptat să-l vadă pe Matei ieșind pe poarta școlii și a pornit după el, păstrând o distanță de aproape o sută de metri.
Inima îi bătea atât de tare, încât a trebuit să se oprească de două ori ca să-și tragă sufletul.
Matei a cotit pe ulița pe care o știa deja.
Elena l-a auzit fluierând încetișor.
O clipă mai târziu, ceva cenușiu și zburlit a ieșit de sub veranda veche și s-a repezit direct la picioarele copilului.
Femeia s-a apropiat și s-a ascuns după un tufiș de liliac, lângă gardul aproape dărâmat.
De acolo vedea totul.
Și auzea fiecare cuvânt.
Matei stătea pe treapta verandei, iar câinele era culcat lângă el, cu botul sprijinit pe gheata băiatului.
Copilul a desfăcut folia în care ascunsese o chiftea.
— Mănâncă, Zburlitule. Bunica a făcut azi unele foarte bune. Cu ceapă.
Câinele a început să mănânce.
Matei îl mângâia încet pe spate.
— Mama a sunat ieri, a spus el dintr-odată. Zice că acolo e totul bine. Doar că e foarte obosită. Ea spune mereu că totul e bine. Dar vocea îi sună de parcă tocmai a plâns. Eu îmi dau seama.
A tăcut pentru câteva clipe.
— Zice că o să strângă bani și o să cumpărăm un apartament al nostru. Ca să nu mai plătim chirie pentru casa altora. Dar eu nu vreau apartament. Vreau să se întoarcă mama.
Zburlitul i-a lins mâna.
Matei a râs brusc, scurt și aproape fără glas.
Inima Elenei s-a strâns dureros.
Era pentru prima dată când își auzea nepotul râzând.
— Bunica e bună, a continuat Matei. Chiar e bună. Îmi face plăcinte. Mi-a cumpărat geacă nouă. Mă întreabă mereu cum a fost la școală. Dar eu nu știu ce să-i spun. Ea nu mă cunoaște deloc. Și nici eu n-o cunosc aproape deloc.
Băiatul l-a scărpinat pe câine după ureche.
— Și mai e ceva… Mi-e teamă să mă obișnuiesc cu ea. Dacă mă obișnuiesc, mama se va întoarce și mă va lua cu ea. Iar eu o să fiu trist din nou. Poate că mama nici nu se mai întoarce. Tata n-a venit niciodată.
Ultimele cuvinte i-au ieșit cu vocea tremurândă.
Apoi Matei s-a aplecat și și-a lipit obrazul de capul câinelui.
— Tu n-o să pleci nicăieri, nu-i așa? Tu ești aici. Tu mă aștepți mereu. Doar că îți e frig. O să-ți mai aduc un sac. Sau îți dau geaca mea veche. Acum am una nouă.
Elena nici nu și-a dat seama când lacrimile au început să-i curgă pe obraji.
Nu a încercat să le șteargă.
A rămas după tufiș, o femeie de șaizeci și șapte de ani, cu basmaua trasă peste urechi, și a plâns ca un copil.
Atunci și-a amintit de Andreea, când era mică.
Și ea stătuse exact pe acele trepte, doar că pe vremea aceea casa nu era părăsită. Familia Popescu încă locuia acolo, iar tanti Paraschiva le dădea copiilor pere dulci din grădină.
Elena și-a amintit cum se întorcea târziu de la fermă și aproape niciodată nu găsea timp să stea de vorbă cu fiica ei.
Apoi Andreea plecase la liceu în oraș și o suna doar o dată pe săptămână.
Cu timpul, amândouă — mamă și fiică — uitaseră cum să vorbească sincer una cu cealaltă.
Iar acum aceeași poveste se repeta cu Matei.
Elena nu voia să se întâmple din nou.
A ieșit de după tufiș.