Sub talpa ei, gheața subțire a trosnit puternic.
Matei s-a întors brusc și s-a ridicat în picioare.
Zburlitul a mârâit imediat și s-a așezat între copil și femeia pe care încă n-o cunoștea.
— Bunico… Matei a pălit. Eu… eu doar…
— Liniștește-te, Matei. Nu e nimic rău.
Elena s-a apropiat și s-a așezat lângă el pe treapta veche.
Câinele a continuat s-o privească atent, dar nu a mai mârâit.
— De când îl hrănești?
— Din octombrie, a răspuns băiatul aproape în șoaptă. O să mă cerți?
— Nu.
Elena și-a întins cu grijă mâna spre câine.
Zburlitul i-a mirosit degetele.
A stat câteva secunde pe gânduri.
Apoi i-a lins palma.
— Am auzit tot, a mărturisit Elena încet. Iartă-mă. N-a fost bine să te ascult pe ascuns. Dar eram atât de îngrijorată, încât nu mai știam ce să fac.
Matei și-a lăsat capul în jos.
— Ascultă-mă, a spus femeia, cuprinzându-i mâna rece în palma ei caldă. Nu mai trebuie să te ascunzi aici. Înțelegi? Nu e nevoie să vii la o casă părăsită doar pentru că vrei să vorbești cu cineva. Poți să-mi spui mie tot. Despre mama ta. Despre tatăl tău. Despre școală. Despre orice vrei. Poate că nu voi ști întotdeauna să-ți răspund cum trebuie. Dar să ascult, știu.
— Și dacă…
— Iar dacă ajungi să te obișnuiești cu mine, iar mama ta se întoarce și pleci la ea, eu voi fi fericită. Pentru că vei fi din nou alături de mama ta. Eu voi veni să vă vizitez, iar tu vei veni la mine în vacanțe. Suntem familie, Matei. Iar oamenii din aceeași familie nu dispar pur și simplu.
Băiatul nu a spus nimic.
A dat ușor din cap.
Apoi a mai dat o dată.
După câteva clipe, s-a aruncat la pieptul bunicii și a început să plângă.
Era prima dată în toate acele luni.
Elena îl mângâia pe cap și privea câinele.
— Iar pe acest tovarăș blănos îl duc acasă, a hotărât ea. Ajunge cât a tremurat sub veranda asta. În curte mai avem cotețul lui Azorel. Trebuie doar să-i reparăm puțin acoperișul. Îl facem împreună?
Matei și-a ridicat ochii umezi spre ea.
— Serios?
— Bineînțeles. Dar mai întâi îl ducem la cabinetul veterinar din oraș. Să vadă doctorul ce are la picior. Și trebuie să-i îngrijim blana. Asta nu mai e câine, e un car de fân.
Matei a râs printre lacrimi.
Era a doua oară în aceeași zi.
Cotețul l-au reparat sâmbătă.
Elena ținea scândura, iar Matei bătea cuiele.
De două ori, băiatul s-a lovit peste degete cu ciocanul, iar bunica a suflat peste locul dureros exact cum făcea cu Andreea cu mulți ani în urmă.
Pe acoperiș au pus o bucată de carton asfaltat găsită în magazie.
Înăuntru au așternut o haină veche și aceeași pânză groasă pe care Matei o luase de sub veranda părăsită.
Zburlitul și-a cercetat noua casă, a mirosit fiecare colț, s-a învârtit de trei ori și s-a culcat.
De parcă ar fi locuit acolo dintotdeauna.
La cabinetul veterinar, câinele s-a comportat neașteptat de liniștit.
Tot timpul însă a stat lipit de picioarele lui Matei.
Veterinarul i-a examinat laba și le-a explicat că rana era veche. Osul se sudase singur, motiv pentru care animalul șchiopăta, iar durerea putea apărea doar înaintea schimbărilor de vreme.
Blana încâlcită i-a fost tăiată.
Sub smocurile murdare s-a ivit un câine foarte frumos — cenușiu, cu pete roșcate deasupra ochilor și o privire uimitor de inteligentă.
— Uite ce chipeș e, a spus Elena în drum spre casă.
— Știam eu, a răspuns Matei foarte serios.
Duminică seara, Andreea a sunat.
Matei a ridicat singur telefonul și, pentru prima dată în toată toamna, a vorbit mult cu mama lui, fără răspunsuri scurte și fără pauze stânjenite.
Mai întâi i l-a arătat pe Zburlitul.
Apoi a întors telefonul, ca și câinele să-i vadă chipul mamei.
După aceea i-a arătat cotețul nou și degetul pe care i se formase o mică vânătaie.
— Mamă, să vezi! Bunica a hotărât să-l ținem pe Zburlitul la noi. Și mâine o să facem colțunași cu cartofi. Bunica a zis că sunt destul de mare și trebuie să învăț.
Pe ecran, Andreea a rămas câteva secunde fără să spună nimic.
Apoi și-a șters pe ascuns ochii cu mâneca și a întrebat:
— Mamă, ce ai făcut cu el? Până acum nu vorbea niciodată atât.
Elena doar a zâmbit.
În decembrie a căzut, în sfârșit, prima zăpadă adevărată.
Matei nu mai venea de la școală pe ulița părăsită, ci pe strada principală.
La poartă îl așteptau în fiecare zi doi oameni dragi.
Zburlitul începea să latre atât de tare, încât îl auzea aproape toată strada.
Iar bunica ieșea pe trepte, strângându-și basmaua călduroasă în jurul gâtului.
— Bunico! Am luat nota zece la lucrarea de matematică! striga Matei încă de lângă gardul vecinului.
— Serios? Ce veste minunată! Vino încoace și povestește-mi tot.
Și Matei povestea.
Despre lucrare.
Despre Radu, care îi devenise între timp un prieten adevărat.
Despre doamna Doina.
Despre serbarea pregătită la școală de Sfântul Nicolae și despre poezia pe care fusese ales s-o recite.
Continua să vorbească la cină, în timp ce bunica îi mai turna ceai cu măceșe.
Povestea și după aceea, când Elena spăla vasele lângă chiuvetă.
Iar Zburlitul stătea în tindă, pe covorașul vechi, unde avea voie să intre în zilele cu ger puternic, și îi asculta cu atenție pe amândoi.
Nu mai era singurul din acea casă care știa cu adevărat să asculte.