De trei săptămâni la rând, Elena îi pregătea lui Matei două sandvișuri cu salam pentru școală. Și tot de trei săptămâni, băiatul se întorcea acasă cu stomacul gol.
La început, femeia nu s-a îngrijorat. Și-a spus că nepotul crește, iar pofta lui de mâncare s-a mărit odată cu el. Însă, într-o seară, la cină, l-a văzut cum ascunde cu grijă sub masă o bucată de chiftea, învelită într-un șervețel. Nu l-a întrebat nimic. Matei îi răspundea oricum mai mult cu „da”, „nu” sau „nu știu”. Dacă îl întreba ceva în plus, băiatul se închidea în camera lui până dimineața.
Cu doar câteva luni înainte, odaia aceea era camera de musafiri. Acolo se afla o vitrină cu veselă veche și un covor prins în perete. Acum locuia în ea un copil de zece ani pe care Elena îl văzuse, în toată viața lui, de cel mult cinci ori.
Andreea își adusese fiul în ultimele zile ale lui august. Coborâseră din microbuz lângă primărie: Matei avea ghiozdanul în spate, Andreea căra două genți grele, iar ochii îi erau roșii de nesomn.
— Mamă, nu va dura mult, îi explicase ea în bucătărie, în timp ce Matei stătea singur pe trepte. Poate un an, cel mult un an și jumătate. În Germania, la depozit, salariul e bun. Am aranjat deja totul. Aici nu mai reușesc să-l cresc singură. Știi și tu cât au ajuns să coste toate: hainele, ghetele de iarnă, meditațiile la matematică. Și nici chiria nu mai pot s-o plătesc.
— Nu sunt împotrivă, Andreea. Să rămână. Doar că el aproape că nu mă cunoaște.
— O să te cunoască. E un copil bun, mamă. Doar că e mai tăcut.
Despre tatăl lui, Matei își amintea foarte puțin. Bărbatul plecase din familie când copilul împlinise patru ani și, de atunci, nu-i mai telefonase nici măcar de ziua lui. Andreea nu vorbea despre fostul soț, iar băiatul nu punea întrebări. Așa trăiseră amândoi, până când banii au început să se termine mai repede decât venea următorul salariu.
A doua zi dimineață, Andreea a plecat. Matei a mers cu ea până la stație și a rămas acolo privind microbuzul care dispărea după cotitura de lângă lac. Apoi s-a întors în curte cu o asemenea tristețe pe chip, încât Elenei i s-a făcut imediat dor să-l strângă în brațe. Și-a deschis chiar brațele.
Băiatul a trecut însă pe lângă ea fără un cuvânt și s-a închis în cameră.
Așa a trecut toată luna septembrie. Elena a copt plăcinte cu varză, a făcut supă cu perișoare, pe care Andreea i-o lăudase mereu lui Matei, și a mers la oraș să-i cumpere o geacă nouă. Băiatul mulțumea, mânca și purta hainele primite.
Dar vorbea foarte puțin.
— Cum a fost azi la școală? îl întreba bunica.
— Bine.
— Ți-ai făcut vreun prieten?
— Nu.
— Îți place învățătoarea? Doamna Doina e o femeie cumsecade. O știu de când era copil.
— E bine.
De obicei, aici se termina conversația.
În ziua în care totul avea să se schimbe, ploua încă de dimineață. Era o ploaie măruntă și rece de octombrie, care părea să pătrundă prin orice haină. Matei se întorcea de la școală pe drumul scurt, printr-o uliță unde aproape nimeni nu mai locuia de ani întregi.
Acolo se afla casa abandonată a familiei Popescu. Ferestrele erau bătute în scânduri, gardul strâmb dispăruse aproape cu totul în urzici, iar acoperișul verandei se lăsase vizibil.
Dintr-odată, de sub verandă s-a auzit un lătrat.
Nu era un lătrat furios, amenințător. Era răgușit, slab și parcă speriat.
Matei s-a oprit.
Printre scândurile ude au strălucit doi ochi. După câteva clipe, a apărut botul unui câine cenușiu, cu pete roșcate, acoperit de blană încâlcită. Smocuri întregi îi atârnau de trup, iar de coaste i se prinsese un scai mare. Era un câine destul de voinic, dar atât de slab, încât coastele i se vedeau clar sub blana udă.
— Al cui ești? a întrebat Matei încet.
Câinele, bineînțeles, nu i-a răspuns.
Doar l-a mirosit cu grijă și a mișcat o dată din coadă, de parcă încerca să afle dacă acel copil necunoscut putea fi de încredere.
Matei și-a dat jos ghiozdanul, l-a deschis chiar în ploaie și a scos un sandviș.
Câinele l-a înghițit aproape din două îmbucături, împreună cu șervețelul care se lipise de mâncare.
Al doilea sandviș a dispărut la fel de repede.
— Ce blănos ești, a spus Matei, privindu-l cu atenție. N-am mai văzut un câine atât de zburlit.
Așa a primit câinele un nume: Zburlitul.
Din ziua aceea, Matei a început să se întoarcă acasă numai prin ulița părăsită.
La început îi dădea câinelui doar sandvișurile de la școală. Apoi a început să-i aducă chiftele, pâine și oase rămase de la supă. Într-o sâmbătă, a făcut schimb cu colegul lui, Radu, și a primit un pachet de hrană uscată pentru câini în schimbul stiloului său preferat, cu gel și lumină încorporată.
Radu nu înțelegea de ce un băiat de la oraș avea nevoie de mâncare pentru câini, dar afacerea i s-a părut prea avantajoasă ca s-o refuze.
Sub verandă, Matei i-a făcut câinelui un fel de culcuș. A luat din magazia bunicii o bucată de pânză groasă, păstrată pentru cartofi, și a întins-o într-un loc uscat, în spatele unui butoi vechi. Apoi a găsit prin buruieni un lighean de plastic și l-a așezat astfel încât în el să se strângă apa de ploaie.