Atelierul nu apăruse niciodată. Mai întâi se angajase ca administrator la un service auto, apoi trecuse la departamentul de vânzări și rămăsese acolo. Nu se putea spune că viața lui mersese rău: avea un salariu stabil și o slujbă cu care se obișnuise. Doar că lumina din ochii lui dispăruse de mult.
Acum, acea lumină revenea doar atunci când se certa cu soția despre bani sau repeta câte una dintre înțelepciunile mamei sale. În ultimii doi ani, astfel de momente deveniseră tot mai dese.
După ce ieșise la pensie, Rodica se plictisise. Începuse să-și sune fiul de trei ori pe zi, să-i dea sfaturi și să-l îndrume spre ceea ce ea numea „drumul corect”. Mihai absorbea fiecare cuvânt.
Elena își termină clătitele, spălă vasele și se așeză la laptop. Deschise tabelul în care veniturile și cheltuielile erau împărțite pe luni și categorii, însoțite de grafice și reunite într-un bilanț general.
Ținea acel fișier de cinci ani, de când familia contractase creditul pentru apartament. Mihai nu avusese niciodată un tabel. În locul calculelor, se folosea de expresii precum „aproximativ” și „doar muncesc și eu”.
Seara, soțul se întoarse acasă posomorât și tăcut, umflat în pene ca o bufniță bătrână. Mâncă, se lăsă greu pe canapea și porni televizorul la un meci de fotbal. Elena așteptă până când copiii adormiră, apoi se așeză lângă el și puse pe măsuța din fața canapelei un dosar.
— Ce-i asta? întrebă Mihai fără să-și desprindă ochii de ecran.
— Facturile.
— Care facturi?
— Cheltuielile mele personale din ultimii trei ani. Exact cum ai cerut. Mama ta a hotărât că trebuie să le plătesc singură? Foarte bine. Am făcut toate calculele.
Mihai privi mai întâi dosarul, apoi chipul soției. În cele din urmă îl deschise. Înăuntru se aflau foi ordonate, prinse cu grijă, iar totalurile erau marcate cu un evidențiator galben.
— Salonul de cosmetică, începu Elena pe un ton calm, aproape profesional, costă aproximativ trei mii de lei pe an. Patru vizite, doar pentru curățare și îngrijire de bază. Fără injecții, fără proceduri costisitoare. Până și crema o cumpăr din farmacie și nu dau mai mult de o sută de lei.
— Abonamentul la sală costă două sute cincizeci de lei pe lună. Este sala în care chiar tu mi-ai spus să mă înscriu, pentru că, după nașterea lui Ștefan, „m-am lăsat prea mult”. Telefonul mă costă patruzeci de lei, cel mai ieftin abonament.
— Cardul de credit este într-adevăr pe numele meu. Dar cu el am cumpărat manualele Dariei, aparatul dentar al lui Ștefan și anvelopele de iarnă pentru mașina ta.
— Îți amintești că voiai să cumperi anvelopele în rate, iar eu am propus să le achităm integral, ca să nu plătim dobândă? Pentru asta am folosit cardul.
Mihai întoarse filele, mișcându-și buzele fără să scoată vreun sunet. Elena știa foarte bine ce se așteptase el să găsească. Probabil își imaginase țipete, lacrimi și un scandal după care să-i poată spune mamei: „Ai avut dreptate, este o isterică”.
În locul isteriei, însă, înaintea lui se aflau niște cifre. Iar cifrele erau mult mai greu de contrazis.
— Ascultă, începu el nesigur, nu la asta m-am referit.
— Ba exact la asta te-ai referit! îl întrerupse Elena. Ai transmis aproape cuvânt cu cuvânt ce ți-a spus mama ta. Acum uită-te la următoarea pagină.
Mihai întoarse foaia. De data aceasta apăru un alt tabel, cu propriile lui cheltuieli.
— Mașina ta: combustibil, asigurare și revizii — aproape două mii de lei pe lună. Locul de parcare închiriat costă încă patru sute. Serile de vineri cu prietenii ajung la șapte-opt sute de lei.
— Telefonul nou pe care l-ai cumpărat în rate fără să vorbești cu mine înseamnă încă trei sute de lei lunar, timp de doi ani. Iar totalul acestor cheltuieli a depășit deja zece mii de lei.
— În același timp, eu continui să contribui cu jumătate din bugetul familiei. Dar tu mă numești femeie întreținută. Mama ta gândește la fel, iar tu vii în bucătărie să-mi dai ordine.
În cameră se așternu o tăcere grea. Dinspre bucătărie se auzea ritmul regulat al unui robinet care picura. Mihai închise dosarul, îl puse deoparte și își trecu obosit palmele peste față.
— Nu știam că urmărești totul atât de detaliat, murmură el.
— Și ce credeai? Că economiștii primesc diplome pentru ochi frumoși? Mihai, eu administrez bugetul nostru de cinci ani. Știu chiar și cât cheltuiești pe cafeaua de la automatul de la birou.
— Șapte lei, de două ori pe zi. Într-o lună se adună aproape trei sute de lei. Pare puțin, dar eu știu unde se duc banii. Tu nici măcar nu știi cât costă aparatul dentar al lui Ștefan, pentru că nu te-ai interesat niciodată. În schimb, vii acasă și anunți: „Mama a spus”.
Mihai tăcu. Elena își privi soțul și se gândi că uneori căsniciile nu se destramă din cauza unei trădări sau a alcoolului. Uneori se destramă din cauza sutelor de telefoane date de o mamă și a refuzului unui bărbat adult de a-și folosi propria judecată.
— Și ce se va întâmpla acum? întrebă el, în cele din urmă, cu glas scăzut.