— De acum înainte schimbăm complet modul în care ne organizăm banii, răspunse Elena, împingând spre el un al doilea dosar. Începând cu luna aceasta, fiecare dintre noi va avea un buget separat.
— Cheltuielile comune le împărțim exact pe jumătate și le plătim pe baza facturilor. Îmi deschid un cont separat pentru salariul meu, iar tu îți deschizi unul pentru al tău. Rata, utilitățile și tot ce este necesar pentru copii le finanțăm împreună. Cu restul banilor, fiecare face ce vrea.
— Dar asta nu mai este o familie.
— Într-o familie se discută deciziile importante cu soția, nu se aduc acasă ordinele mamei. Tu ai încurcat lucrurile. Am trăit ca o familie timp de zece ani, până când ai decis să demonstrezi că ai caracter. Acum te ajut să faci asta cu adevărat. Ia stiloul și semnează.
Mihai o privi atent. În ochii lui apăru ceva ce semăna fie cu respectul, fie cu frica. Elena nu avu chef să afle care dintre ele era.
— Vorbești serios?
— Tu vorbeai serios azi-dimineață?
El luă stiloul și îl răsuci de câteva ori între degete. Oftă adânc, dar până la urmă își puse semnătura pe document.
Elena strânse cele două dosare, se ridică și se îndreptă spre ușă.
— Elena, o strigă Mihai.
Ea se opri și se întoarse.
— Ce să-i spun mamei?
— Spune-i că, în sfârșit, ți-ai demonstrat caracterul. Cu siguranță va fi mândră de tine, răspunse Elena și ieși din cameră.
În acea noapte, nu reuși să adoarmă mult timp. Privea tavanul, în timp ce Mihai sforăia lângă ea, supărat și răvășit, asemenea unui copil căruia i se luase brusc jucăria preferată.
Elena se întreba ce sperase, de fapt. Că după discuția lor Mihai va înțelege totul într-o clipă? Că va cădea în genunchi și îi va spune: „Ai avut dreptate, iartă-mă”?
Nu. Nimic de felul acesta nu avea să se întâmple. Cel mai probabil, a doua zi își va suna mama, iar Rodica îi va răspunde: „Ți-am spus eu, femeia asta nu te apreciază”. Iar Mihai o va crede din nou, fiindcă era mult mai ușor să aibă încredere în mama lui decât să descifreze tabele financiare.
Totuși, ceva se schimbase. Nu în Mihai, ci în ea.
Elena încetase brusc să mai aștepte. Nu mai spera ca soțul ei să înțeleagă, să-i observe eforturile și să se transforme, într-o dimineață, în băiatul cu chitara de odinioară, cel care o privea cu dragoste.
Acel tânăr nu mai exista. Lângă ea se afla un bărbat matur căruia îi era mult mai frică de dezaprobarea mamei decât de pierderea soției.
Elena se întoarse pe o parte și se gândi la ziua următoare. La ora nouă avea o ședință importantă. Mai trebuia să-i ducă Dariei echipamentul pentru ora de sport.
Își aminti și că, în contul ei separat, intrase deja salariul pe luna în curs — întreg, fără obișnuita împărțire între „banii tăi” și „banii mei”.
Gândul acesta îi aduse o liniște neașteptată. Era ca și cum închisese, în sfârșit, o ușă pe care o lăsase ani întregi larg deschisă tuturor curenților.
Dimineața, Mihai se ridică din pat mai devreme decât de obicei. Din bucătărie se auzeau zgomote: deschidea sertare, muta vase și foșnea prin ceva. Când Elena ieși din dormitor, pe masă o aștepta o farfurie cu clătitele de ieri, încălzite la cuptorul cu microunde. Lângă ele se afla un bilețel scurt:
„Am înțeles. Hai să mai încercăm.”
Elena citi mesajul, mototoli hârtia și o aruncă la gunoi. Apoi se așeză la masă și își turnă ceai de mentă.
Dincolo de fereastră cădea încet prima zăpadă a anului — liniștită, blândă și uimitor de frumoasă. Genul de zăpadă care te face să simți că merită să trăiești.
Nu știa dacă vor reuși cu adevărat să o ia de la capăt. Nu era sigură că Mihai va avea puterea să nu-și mai sune mama de trei ori pe zi. Nu știa dacă el va uita expresia „femeie întreținută” sau dacă o va folosi din nou peste o lună, când banii lui personali se vor termina.
Dar un lucru îl știa fără nicio îndoială: nu avea să mai stea niciodată lângă aragaz, așteptând un nou decret regal. Nici de la Mihai, nici de la mama lui și nici de la altcineva.
Seara, soacra o sună. Elena privi ecranul telefonului și răspunse.
— Elena, Mihai mi-a povestit despre ideea ta cu bugetele separate. Vrei să distrugi familia?
— Nu, răspunse Elena calm. Încerc să o salvez, dar pe baze egale. Știți, doamnă Rodica, există un loc numit sală de așteptare. Acolo stau pasagerii până le vine rândul să plece.
— Eu am stat într-o asemenea sală zece ani. Am așteptat ca Mihai să devină, în sfârșit, adult. Am sperat că dumneavoastră veți înceta să vă amestecați în viața noastră. Am crezut că într-o zi voi fi tratată cu respect.
— Dar acum am ieșit din sala de așteptare. Am propriul meu drum. Dacă Mihai vrea, poate să mă ajungă din urmă. Dacă nu, voi merge înainte fără el.
În receptor se auzi un șuierat furios. O clipă mai târziu, Elena auzi tonurile scurte care anunțau încheierea apelului. Soacra închisese.
Elena zâmbi, puse telefonul pe masă și merse să-i culce pe copii.
Afară continua să ningă — calm și fără zgomot, acoperind cu o pătură albă tot ce nu mai era necesar. În liniștea aceea exista ceva profund corect, ca într-un raport financiar perfect în care, în sfârșit, debitul se întâlnește cu creditul.