— Ai fi preferat să refuz altfel? — Alina și-a înclinat ușor capul. — Sau, de fapt, ai fi preferat să accept?
Sorin nu a răspuns imediat. După câteva clipe a spus că ar putea măcar să-și ceară scuze față de Oana pentru ton, dacă nu pentru refuzul în sine. Alina l-a privit mult, fără grabă.
— Nu-mi voi cere scuze, — a spus ea. — Pentru că n-am făcut nimic greșit.
Doina a început să spună că în familia lor nu mai întâlnise niciodată o asemenea noră și că nu i se mai vorbise astfel. Oana a adăugat câteva cuvinte despre respect. Sorin a încercat să se bage din nou în discuție, dar Alina se ridicase deja. Și-a luat geanta și le-a mulțumit gazdelor, politicos, pentru cină.
— Unde pleci? — Sorin s-a ridicat și el pe jumătate.
— Acasă, — a răspuns Alina. — Am spus tot ce aveam de spus. Nu mai are rost să continuăm.
A ieșit fără să trântească ușa.
Afară era răcoare. Alina a mers până la mașină, s-a așezat la volan și, câteva minute, a rămas nemișcată. Felinarele luminau trotuarul, oamenii se întorceau de la magazine cu sacoșe, iar dintr-un apartament cu fereastra deschisă se auzea muzică. O seară absolut obișnuită. Și tocmai atunci s-a gândit că poate așa arată sfârșitul unui lucru important: nu ca o explozie, nu ca o scenă cu țipete și lacrimi, ci ca o tăcere goală în interiorul unei mașini și o lumină galbenă de felinar pe parbriz.
Sorin a ajuns acasă după aproximativ o oră și jumătate. Alina stătea cu o carte în mâini, dar nu citea. Doar o ținea deschisă. El a intrat în cameră, s-a așezat în fața ei și a început să vorbească. Avea o voce obosită și ușor ofensată, ca omul care se credea prins pe nedrept între două tabere.
— M-ai pus într-o situație îngrozitor de neplăcută, — a spus.
— Eu? — Alina a închis cartea.
— Cine altcineva? Mama e supărată, Oana s-a simțit jignită. Chiar nu se putea fără tot spectacolul ăsta?
Alina îl privea și încerca să înțeleagă dacă Sorin chiar nu auzea ce spunea sau doar se prefăcea.
— Sorin, — a răspuns ea calm, — mama ta a hotărât ce să facă cu banii mei fără să mă întrebe. Nu a fost spectacol. A fost refuzul meu.
— Ea voia doar s-o ajute pe Oana.
— Din banii mei.
— Dar puteai să faci asta din respect pentru familia noastră!
Alina s-a ridicat și s-a apropiat de fereastră. Afară se întunecase de tot, iar ultima dungă de lumină dispărea peste blocuri.
— Sorin, vreau să mă asculți acum. Nu să te aperi, nu să mă contrazici, ci doar să înțelegi. De fiecare dată când apărea o problemă între mine și rudele tale, tu nu veneai lângă mine. Îmi cereai mie să cedez. Astăzi ai făcut exact același lucru. Nu îți cer să te cerți cu mama ta. Îți cer doar să recunoști că am limite și să le respecți, ca soț al meu.
Sorin a tăcut o vreme.
— Mama rămâne mama mea. Nu pot să mă cert cu ea tot timpul.
— Nu îți cer să te cerți. Îți cer ca măcar uneori să fii de partea mea.
El și-a ferit privirea. Alina a așteptat. Nu un răspuns perfect. Doar un semn că înțelesese ceva. Dar Sorin a oftat și a repetat fraza cunoscută:
— Trebuie să înțelegi cât de complicat e totul. Data viitoare încearcă doar să fii mai blândă. Pentru mine.
Alina a dat încet din cap. Nu pentru că era de acord, ci pentru că înțelegea că discuția se terminase. Și poate nu doar acea discuție. Poate și căsnicia lor.
În zilele următoare, apartamentul a fost plin de o tăcere grea. Nu tăcerea liniștită dintre doi oameni apropiați după o zi obositoare, ci aceea în care fiecare își vede de gândurile lui și amână primul pas. Sorin pleca la serviciu, se întorcea seara, mânca și apoi stătea mult cu telefonul în mână. Alina s-a aruncat cu totul în muncă. La firmă se pregătea raportarea trimestrială, iar volumul mare de lucru o ajuta să nu se gândească permanent la viața personală.
În a treia zi, a sunat Doina. Alina a văzut numele soacrei pe ecran și nu a răspuns. După un timp, a primit un mesaj de la Sorin: mama lui o rugase să sune înapoi, voia să vorbească. Alina a scris doar: „Nu acum.” El nu a mai insistat.
După o săptămână, Doina i-a trimis un mesaj vocal lung. În el, enumera cu indignare toate lucrurile pe care pretindea că le făcuse pentru tânăra familie și vorbea despre nerecunoștința norei. Alina a ascultat aproximativ jumătate. Apoi a oprit înregistrarea și a pus telefonul deoparte.
În aceeași seară, s-a așezat la masa din bucătărie cu laptopul în față. Deschisese pagini cu consultații juridice, materiale despre împărțirea bunurilor la divorț și discuții ale unor oameni care trecuseră prin situații asemănătoare. Citea calm, metodic, și își nota lucrurile importante într-un carnețel. Apartamentul era al ei, fiind cumpărat înainte de căsătorie. Creditul fusese achitat aproape integral din banii ei. Nu aveau împrumuturi comune și nici bunuri scumpe cumpărate împreună. Din punct de vedere juridic, lucrurile păreau destul de simple.