Alina nu plângea. Nu pentru că nu o durea. Durerea exista, doar că era tăcută, aproape fără culoare. Mai puternică decât tristețea era oboseala de a fi refuzat atât de mult timp să vadă ceea ce acum i se părea evident. Sorin nu îi alesese niciodată partea. Nu era un om rău și nici crud. În multe privințe era un bărbat obișnuit, cu multe calități. Numai că, în ordinea lui interioară, mama ocupa întotdeauna primul loc, iar soția rămânea acolo unde mai exista spațiu.
Vinerea următoare, Alina a depus actele pentru divorț. Fără scandal, fără amenințări spuse dinainte. A strâns documentele, a mers la instituția competentă și a făcut ce trebuia. Când s-a întors acasă, și-a pregătit orez cu legume, pentru că nu avea energie pentru ceva complicat, și a mâncat lângă fereastră, privind curtea în lumina serii.
Sorin a aflat în aceeași zi. Alina i-a pus în față copia cererii și i-a spus că toate informațiile necesare erau acolo. El a pălit vizibil și a întrebat dacă vorbește serios. Alina a răspuns că da.
— Toate astea sunt din cauza zilei Oanei? — a întrebat el, dezorientat.
— Nu, — a spus Alina. — Sunt din cauza tuturor celor trei ani.
Sorin a rămas multă vreme tăcut. Apoi a rugat-o să nu se grăbească, să mai aștepte, să le dea șansa unei discuții adevărate. Alina a acceptat. Au stat aproape două ore în bucătărie. La început, Sorin s-a justificat. Apoi s-a enervat. După aceea a revenit la explicații. Spunea că mama lui fusese mereu așa și că nu o poate schimba. O acuza pe Alina că face lucrurile mai complicate decât sunt. Îi amintea că înainte era mai liniștită.
— Înainte credeam că e ceva trecător, — a răspuns ea. — Îmi imaginam că, la un moment dat, vei observa singur. Că sentimentele mele vor conta suficient pentru tine.
Sorin o privea fără să știe ce să spună. Nu pentru că nu existau răspunsuri. Ci pentru că orice răspuns îl obliga ori să-și apere din nou mama, ori să admită că Alina avea dreptate. Iar al doilea lucru îi era mult mai greu.
După câteva zile, Doina a început să sune insistent. Mai întâi pe Alina, apoi pe Sorin, cerându-i fiului să-și facă soția să se răzgândească. Alina nu răspundea. Sorin o ruga să se întâlnească, îi spunea că vrea să se schimbe și că ar putea încerca să construiască relația altfel. Ea a acceptat o singură întâlnire, într-o cafenea mică, pe teren neutru. Sorin a spus exact lucrurile care trebuiau spuse: că va lucra la el însuși, că a înțeles multe, că vede acum situația diferit. Alina l-a ascultat liniștită.
— Spui toate astea doar pentru că am depus actele, — a observat ea. — Nu pentru că ai înțeles cu adevărat problema.
Sorin a început să protesteze. Alina nu s-a contrazis cu el. I-a atras doar atenția că, în toată conversația, nu spusese nici măcar o dată că mama lui greșise. Nici acum, când vorbeau despre salvarea căsniciei.
El a tăcut. După câteva clipe, a spus că Doinei îi este foarte greu și că suferă mult. Alina și-a terminat cafeaua și s-a ridicat.
— Nu sunt furioasă pe tine, — i-a spus la ieșire. — Pur și simplu vedem viața de familie în moduri prea diferite.
Divorțul s-a încheiat peste trei luni, fără complicații serioase. Apartamentul a rămas Alinei, iar cei doi aproape că nu aveau bunuri de împărțit. Prin cunoștințe comune, ea a aflat că Doina o numea zgârcită și arogantă și susținea că fiul ei avusese noroc să scape la timp de o asemenea femeie. Când a auzit, Alina doar a ridicat din umeri.
Aniversarea Oanei a avut loc totuși, însă într-o variantă mult mai modestă. Familia a ales o cafenea mică, a renunțat la prezentator și a cumpărat un cadou ieftin. Alina a aflat întâmplător și s-a gândit că dimensiunea reală a petrecerii arătase perfect cine trebuia, de fapt, să o finanțeze. Fără banii ei, ambițioasa aniversare „de neuitat” se transformase rapid într-o seară obișnuită de familie.
Iarna, când totul rămăsese deja în urmă, Alina a achitat anticipat și ultima parte din credit. Plata finală a trecut într-o dimineață liniștită de noiembrie, când afară cădea prima ninsoare. Telefonul a vibrat cu o notificare de la bancă. Alina a privit ecranul: sold de plată — zero. Câteva secunde a încercat să înțeleagă ce simțea. Nu era doar ușurare și nici o bucurie explozivă. Era ceva mai solid. O fermitate interioară, senzația că, în sfârșit, stă pe un pământ care îi aparține cu adevărat și care nu mai poate fi mutat de nimeni de sub picioarele ei.