Oana stătea vizavi într-o rochie nouă, cu manichiura impecabilă și cu aerul mulțumit al cuiva care se vede deja în centrul atenției, deși până la aniversare mai era aproape o lună și jumătate. Lângă Doina se afla un caiet deschis. Era clar că soacra pregătise totul cu grijă și își notase dinainte calculele.
La început au mâncat. Au discutat despre vreme, despre ce se mai întâmpla prin cartier și despre vecinul care începuse renovarea și deranja tot blocul. Sorin era vesel, făcea glume și râdea. Alina mânca în tăcere. Nu din răutate. Pur și simplu nu simțea nevoia să participe la conversație.
Apoi Doina și-a tras caietul mai aproape.
— Bun, acum să trecem la lucrul important, — a spus ea pe tonul sigur al unui om obișnuit să considere că ceea ce spune este deja hotărâre. — Am găsit o sală bună în centru, pentru patruzeci de persoane. Cu servire, costă șase mii opt sute de lei. Prezentatorul, Marius, pe care îl cunosc de mult, cere trei mii două sute. Pentru Oana am ales un pandantiv cu piatră, două mii șase sute. În total, douăsprezece mii șase sute. Alina, tu plătești sala și prezentatorul, iar noi, cu tatăl ei, luăm cadoul și restul lucrurilor mărunte.
A spus toate acestea dintr-o suflare, apoi și-a coborât privirea spre următoarea notiță, cea despre meniu. Oana dădea aprobator din cap. Sorin își fixa soția cu atenție.
Alina și-a așezat furculița pe farfurie. Sunetul a fost aproape imperceptibil. Apoi și-a ridicat privirea spre soacră.
— Doamna Doina, — a spus nora cu voce egală, — cred că m-ați confundat cu altcineva. Eu nu plătesc petrecerile altora.
Masa a amuțit imediat. Pauza n-a durat mai mult de câteva secunde, dar a părut compactă, grea. Doina și-a ridicat încet capul. Oana s-a oprit din mestecat. Sorin și-a lăsat paharul jos.
Soacra s-a încruntat și a pus pixul lângă caiet.
— Cum adică „nu plătești”? — a întrebat ea. — Suntem familie, Alina. Sau tu nu te mai consideri parte din ea?
— Sunt soția lui Sorin, — a răspuns Alina. — Asta nu înseamnă că sunt obligată să plătesc ziua de naștere a surorii lui.
— Oana e cumnata ta! — vocea Doinei s-a ridicat. — Treizeci de ani împlinești o singură dată. E un moment important. Chiar îți este atât de greu să ajuți?
— Să ajuți și să plătești aproape toată petrecerea sunt două lucruri diferite, — a răspuns Alina, fără să-și schimbe tonul. — Nu mi-ați cerut ajutorul. Ați decis pur și simplu cum se cheltuiesc banii mei, fără să mă întrebați.
Oana s-a rezemat de spătar și și-a încrucișat brațele.
— Nu poți, măcar o dată, să faci ceva frumos pentru rude? — a întrebat ea pe un ton rănit. — Nu cer nimic imposibil.
— Zece mii de lei ți se pare un fleac? — Alina a privit-o direct. Nu era furioasă, dar nici nu avea de gând să se scuze. — Acum trei ani mi-ai cerut trei mii de lei și nu i-ai mai dat înapoi. Eu n-am insistat, fiindcă nu am vrut scandal. Dar faptul că am tăcut nu înseamnă că am uitat.
Oana a deschis gura, pregătită să răspundă, dar cuvintele nu au venit. Doina a intervenit imediat, vorbind despre cât de greu îi fusese fiicei sale în acea perioadă, despre problemele ei și despre cât de urât era să socotești fiecare leu între oameni din aceeași familie.
— Asta nu se numește zgârcenie, — a întrerupt-o Alina. Vorbea încet, însă fiecare cuvânt era limpede. — Se numește memorie bună.
Sorin continua să tacă. Își muta privirea de la mamă la soție și era evident că se simțea chinuit. Dar nu pentru că îl durea ceea ce i se făcea Alinei. Îl deranja faptul că ordinea cu care se obișnuise se stricase: mama trebuia să fie mulțumită, soția trebuia să cedeze, iar el trebuia să rămână în afara conflictului.
Doina a tras aer adânc în piept și a decis să renunțe la ocolișuri.
— Atunci ești pur și simplu zgârcită, — a spus rar, de parcă ar fi pus un diagnostic definitiv. — Noi te-am primit în familia noastră, n-am comentat că n-ai venit cu avere sau cu relații folositoare, iar acum ne arăți cine ești cu adevărat?
Alina o privea și se gândea că, probabil, acele vorbe trebuiau să doară. Fuseseră alese tocmai pentru asta. Dar ea nu simțea decât oboseala de a explica unor oameni adulți lucruri care ar fi trebuit să fie evidente.
— Doamna Doina, dumneavoastră nu m-ați „primit” nicăieri, — a răspuns. — Eu m-am căsătorit cu fiul dumneavoastră. Nu e același lucru. Și nu e vorba despre zgârcenie. Pur și simplu nu voi plăti un eveniment de care nu am nevoie și despre care nimeni nu a discutat cu mine.
— Sorin, — s-a întors brusc Doina spre fiul ei, — spune-i soției tale să-și ceară scuze de la Oana. Comportamentul ăsta este inadmisibil.
Sorin a privit-o pe Alina. În ochii lui era o rugăminte mută: fă un pas înapoi, oprește-te, hai să încheiem. Alina a rămas calmă și a așteptat să audă ce va spune.
— Alina, puteai să formulezi mai blând, — a rostit în cele din urmă Sorin. — Mama doar vrea să-i facă o bucurie Oanei. Nu era nevoie să vorbești atât de tăios.
— Ce anume a fost tăios? — a întrebat ea.
— Ai refuzat așa, direct, la masă, în fața tuturor.