În septembrie, Oana urma să împlinească treizeci de ani. Doina a hotărât că aniversarea trebuia să fie de neuitat. O masă obișnuită acasă i se părea prea puțin. Voia restaurant, prezentator, muzică live și decorațiuni scumpe. Pregătirile au început încă din iulie, cu aproape două luni înainte.
Alina a aflat întâmplător de la Sorin. În timpul cinei, el i-a povestit că mama lui vrea să organizeze pentru Oana „o petrecere adevărată”. Alina doar a dat din cap. Atunci Sorin a adăugat, într-un ton cât mai firesc, că probabil va trebui să contribuie și ei la plata restaurantului. Alina și-a lăsat încet furculița.
— Când spui „să contribuim”, ce înseamnă mai exact? — a întrebat ea.
— Păi, fiecare pune partea lui. Și noi la fel.
— Prin „noi” te referi la tine sau la amândoi?
Sorin a ridicat din umeri și a spus că sunt o familie, iar treizeci de ani este o aniversare importantă. În seara aceea, Alina nu a continuat disputa. Dar a ținut minte discuția.
În următoarele două săptămâni, subiectul a reapărut de mai multe ori. De fiecare dată era adus în vorbă ca și cum decizia fusese deja luată. Sorin povestea că mama lui vizitase câteva săli și că una dintre variantele potrivite costa aproape șapte mii de lei. Apoi Doina a sunat-o personal pe Alina și a întrebat, aproape nepăsător, cât era pregătită să ofere pentru aniversare. Alina a răspuns evaziv că se mai gândește. Pentru soacră, asta a însemnat acord.
Mai târziu s-a aflat că prezentatorul urma să coste încă trei mii de lei. Doina se lăudase deja că obținuse o reducere, dar pentru rezervare trebuia plătit un avans. Pentru Oana alesese și un pandantiv de două mii cinci sute de lei. Toate aceste cheltuieli păreau să alunece, fără discuție, spre Alina. Nimeni nu îi cerea consimțământul. Doina enumera sumele și se comporta de parcă transferul de bani era doar o formalitate.
Într-o seară, Alina stătea la masa din bucătărie cu o cană de ceai și privea o foaie pe care notase, aproape fără să-și dea seama, fiecare cost. Restaurant — șapte mii. Prezentator — trei mii. Cadou — două mii cinci sute. În total, douăsprezece mii cinci sute de lei. Mai mult decât salariul ei lunar. Și toate pentru ziua de naștere a unei femei care îi împrumutase, cu trei ani în urmă, trei mii de lei și nu îi mai restituise niciodată.
Alina a strâns foaia în palmă și a aruncat-o la coș. Nu de furie. Pur și simplu nu mai voia să privească acele cifre.
În zilele care au urmat, Sorin părea în același timp vinovat și insistent. Venea lângă ea, vorbea despre unitatea familiei, despre cât de importantă era petrecerea pentru mama lui și despre faptul că Oana trecea printr-o perioadă grea. Alina îl asculta fără să răspundă. El interpreta tăcerea ca pe o ezitare și continua să o convingă, blând, dar persistent. O ruga să înțeleagă situația. Spunea că, într-un fel sau altul, banii se vor întoarce. Repeta mereu că familia trebuie să se ajute.
— Și rudele tale când ne-au ajutat pe noi? — l-a întrebat Alina într-o seară.
Sorin a tăcut. După câteva clipe, a spus că nu era același lucru. Alina nu l-a întrebat în ce consta diferența. S-a ridicat, a strâns farfuriile și a plecat din bucătărie.
Refuza fără scandaluri, fără plâns și fără acuzații. Spunea simplu că nu va plăti o petrecere care nu îi aparține și pe care nu a dorit-o. Dar Sorin trata fiecare refuz ca pe o împotrivire temporară. A doua zi relua discuția. Câteva zile la rând s-a repetat același scenariu: el vorbea despre familie și despre pace, ea spunea nu, iar el pleca de lângă ea cu expresia omului profund rănit.
În acele conversații, Alina a observat lucrul cel mai important: Sorin nu spusese nici măcar o dată că mama lui greșea. Nu se îndoise nicio clipă de dreptul Doinei de a hotărî ce se va face cu banii norei. Nu încercase să o convingă pe mamă să dea înapoi. O convingea pe soție. Și atunci Alina a înțeles că nu era vorba despre protejarea familiei, ci despre apărarea confortului unei părți a familiei pe seama celeilalte.
Miercuri, Doina a sunat-o și i-a spus că vineri seară se vor aduna cu toții la ea la cină. Trebuiau stabilite ultimele detalii ale aniversării și împărțite cheltuielile. Vorbea ca și cum ar fi convocat o ședință de serviciu, una la care deciziile existau deja, iar celorlalți le revenea doar să confirme.
Alina a acceptat să meargă. Sorin s-a luminat imediat, convins că soția își schimbase părerea și era gata să cedeze. Ea nu i-a explicat nimic. A dat scurt din cap și și-a văzut de treabă.
Vineri, Alina a ales haine simple: pantaloni închiși la culoare și o bluză discretă. Fără bijuterii stridente, fără nimic care să atragă atenția. A mers cu Sorin la părinții lui, a salutat politicos și s-a așezat la masă. Apartamentul Doinei era spațios, cu trei camere, într-un bloc vechi cu tavane înalte și mobilier masiv care părea nemișcat de decenii. Masa era plină. Se simțea miros de friptură și de plăcintă făcută în casă. În alte împrejurări, seara ar fi putut fi chiar plăcută.