Într-o zi, unchiul meu m-a invitat să petrecem câteva ore la piscină. Când am ajuns acolo, s-a apropiat pe neașteptate de mine și mi-a spus aproape în șoaptă:
— După ce termini la piscină, vino în camera mea.
Seara, când am deschis ușa și am văzut ce se afla înăuntru, am simțit că picioarele nu mă mai ascultă… 😨💔
Aveam deja douăzeci și șapte de ani, însă în acea seară a fost pentru prima dată când mi-a fost cu adevărat teamă de propriul unchi.
Îl chema Radu. Era fratele mai mare al tatălui meu și, de când mă știam, familia noastră îl privea ca pe omul căruia îi puteai încredința orice.
În copilărie, nu uita niciodată de ziua mea. Îmi aducea daruri, venea la serbările și concursurile de la școală și repeta adesea:
— Dacă vei avea vreodată nevoie de ajutor, sună-mă.
După moartea tatălui meu, acele cuvinte au început să însemne pentru mine cu totul altceva.
Totuși, cu aproximativ un an înainte de acele întâmplări, observasem că Radu se comporta din ce în ce mai ciudat.
Uneori mă întreba din senin:
— Mai ai lucruri vechi care i-au aparținut mamei tale?
Alteori voia să știe:
— Te-ai întrebat vreodată de ce tatăl tău evita să vorbească despre tinerețea lui?
De obicei glumeam și schimbam imediat subiectul.
Până în acea sâmbătă.
Dimineața, telefonul a sunat.
Era Radu.
— Elena, ai ceva planuri pentru astăzi?
— Nu cred.
— Atunci vino cu mine. Am rezervat un loc la un hotel în afara orașului. Au o piscină frumoasă. Ne mai relaxăm și noi.
Nu i-am răspuns imediat.
Până atunci nu petrecuserăm niciodată singuri timpul într-un astfel de loc.
Dar, după moartea tatălui meu, unchiul făcea eforturi să mă scoată mai des din casă. Vedea cât de mult mă închisesem în mine și cât de rar mai ieșeam undeva.
În cele din urmă, am acceptat.
Drumul până la hotel a durat aproape o oră.
Clădirea era veche, dar bine îngrijită și plăcută: avea o grădină largă, o piscină exterioară încăpătoare și coridoare lungi, în care abia se auzeau pașii oamenilor.
La început, totul a decurs firesc.
Ne-am așezat lângă piscină, apoi am luat prânzul și am discutat o vreme despre serviciul meu.
La un moment dat însă, Radu a devenit tăcut.
Am observat că se uita mereu la ceas.
— Aștepți pe cineva? l-am întrebat.
— Nu.
Răspunsul lui a venit prea repede.
După câteva minute, s-a apropiat de mine.
Atât de mult, încât am întors instinctiv capul spre el.
Atunci mi-a spus cu voce joasă:
— Când ieși de la piscină, vino în camera mea.
Am încremenit.
— De ce?
Radu a aruncat o privire atentă în jur.
— Nu pot să-ți explic aici.
— Ce se întâmplă?
Nu mi-a răspuns.
A repetat doar:
— La ora șapte seara. Camera 214.
Apoi s-a ridicat și a plecat.
Din acel moment nu am mai reușit să mă relaxez.
În mintea mea au început să apară tot felul de scenarii neplăcute.
De ce mă adusese, de fapt, la acel hotel?
De ce nu putea să-mi vorbească acasă?
De ce totul părea atât de misterios?
De două ori am fost gata să-mi strâng lucrurile și să plec.
De fiecare dată însă m-am gândit la tata.
Radu nu-mi dăduse niciodată un motiv real să mă tem de el.
Poate că era vorba, într-adevăr, despre ceva important.
Cu cinci minute înainte de șapte, mă aflam deja în fața camerei 214.
Am ridicat mâna ca să bat, dar am observat că ușa era întredeschisă.
— Unchiule Radu?
Nimic.
Am împins ușor ușa.
Abia am pășit înăuntru și m-am oprit.
Inima îmi bătea atât de puternic, încât aveam impresia că zgomotul ei umplea întreaga încăpere.
Patul era acoperit în întregime de fotografii.
Erau zeci. Poate chiar peste o sută.
În aproape toate apăream eu.
Acolo aveam trei ani.
Într-o altă fotografie eram îmbrăcată în uniforma școlară.
Apoi m-am văzut la treisprezece ani.
Urma o imagine de la absolvirea facultății.
Am găsit chiar și fotografii despre a căror existență nu știusem niciodată.
Pe perete atârna un portret mare al mamei mele.
Pe masă se aflau acte vechi, scrisori și câteva plicuri sigilate.
Lângă pat era deschisă o valiză.
Am făcut un pas înapoi.
— Ce înseamnă toate astea?…
În clipa aceea, ușa din spatele meu a scârțâit încet.
M-am întors brusc.
Radu stătea în prag.
— Nu te speria.
— Să nu mă sperii? Ai umplut camera cu fotografii de-ale mele! Ce se întâmplă?
A deschis gura, ca și cum ar fi vrut să vorbească, dar timp de câteva secunde nu a rostit nimic.
Apoi s-a dus la masă și a luat un plic vechi, maroniu.
— Tatăl tău m-a obligat să-i promit ceva. Nu trebuia să-ți dau aceste lucruri înainte să împlinești douăzeci și șapte de ani.
Îl priveam fără să înțeleg.
— Tata?
Radu a încuviințat.
— Din acest motiv te-am adus aici. Mâine, hotelul intră într-o renovare de lungă durată. Iar această cameră are o legătură cu familia ta mult mai puternică decât îți poți imagina.
A luat de pe perete fotografia mamei și a întors-o.
Pe spatele ei, scrisul de mână spunea:
„Camera 214. Ziua în care a început totul.”
Încă nu reușeam să-mi adun gândurile.
Radu s-a așezat.
— În hotelul acesta s-au cunoscut părinții tăi.
Am rămas tăcută.
— Dar acesta este doar începutul poveștii.
A desfăcut plicul.
Înăuntru se afla o scrisoare scrisă de tatăl meu.