Cu puțin timp înainte să moară, tata începuse să pregătească pentru mine o adevărată cutie a amintirilor.
Păstrase fotografii din copilăria mea, scrisori de la mama, bilețele vechi de la școală și chiar felicitările pe care i le desenam când eram mică.
Îi încredințase toate aceste lucruri lui Radu și îl rugase să le păstreze până când avea să vină momentul potrivit.
Dar adevărata surpriză se afla în valiza deschisă.
Acolo era un dosar plin cu documente.
Cu mulți ani în urmă, tatăl meu deschisese pe numele meu un mic cont de economii.
În fiecare lună depunea câte puțin.
Uneori erau sume foarte mici.
O sută de lei.
O sută cincizeci.
Alteori ceva mai mult.
De-a lungul anilor însă, banii se adunaseră într-o sumă importantă.
Atât de importantă, încât îmi puteam împlini visul despre care tata știa încă din perioada studenției mele.
Puteam să-mi deschid propriul studio foto.
M-am așezat încet pe marginea patului.
Apoi am început să plâng.
— De ce nu mi-a spus niciodată?
Radu a zâmbit trist.
— Pentru că voia să alegi singură ce faci cu viața ta. Mi-a spus că, dacă la douăzeci și șapte de ani încă îți vei dori să deschizi un studio, trebuie să te aduc aici.
După aceea mi-a arătat o altă fotografie, prinsă separat de celelalte.
Eram eu și tata, surprinși împreună pentru ultima dată.
Sub fotografie, el scrisese câteva cuvinte:
„Dacă nu voi putea fi lângă ea când va face primul pas spre visul său, fratele meu să fie acolo în locul meu.”
M-am uitat încet la Radu.
Cu doar câteva ore înainte mă gândisem serios să fug din acel hotel.
Acum, unchiul meu stătea în fața mea și abia își putea ascunde lacrimile.
— De aceea te-ai purtat atât de ciudat toată ziua?
A râs încet.
— Sunt groaznic când trebuie să păstrez un secret. Mai ales unul atât de important.
În acea seară, am rămas în camera 214 aproape până la miezul nopții.
Am deschis scrisorile una câte una.
Am citit notițele tatălui meu.
Am privit fotografiile și ne-am amintit de anii care trecuseră.
Uneori râdeam.
Alteori tăceam amândoi.
Iar în anumite momente nu făceam decât să plângem.
Trei luni mai târziu, mi-am deschis propriul studio foto.
În ziua inaugurării, prima fotografie pe care am pus-o pe perete nu era una realizată de mine.
Am ales o imagine veche cu tata și Radu, făcută pe vremea când amândoi erau tineri.
Sub ea am așezat un singur rând:
„Uneori, în spatele ușii pe care ne este cel mai greu să o deschidem nu se află lucrul de care ne temem, ci iubirea celui care a continuat să aibă grijă de noi chiar și după atâția ani.”