Pumnul greu s-a izbit de blatul din bucătărie cu atâta forță, încât farfuria mea preferată, decorată cu flori delicate, a sărit și s-a spart în două. Terciul de ovăz rămas în ea s-a împrăștiat peste fața de masă albă, cu dantelă, lăsând pete cenușii care se lărgeau încet. Dar țesătura pătată era ultimul lucru care mă interesa. Stăteam nemișcată și priveam cu groază chipul roșu, transpirat al bărbatului pe care, cu puțin timp în urmă, îl numeam soțul meu.
— Scoate banii, ai înțeles?! Îți pare rău să plătești pentru sănătatea copilului meu?! urla Victor, atât de tare încât venele albăstrui i se umflaseră pe gât. Saliva îi zbura printre cuvinte, iar eu rămăsesem lipită de scaun. — Elena, fiecare minut contează! Dacă până mâine dimineață nu plătim clinica, după aceea nu se mai poate face nimic! Pricepi cu mintea ta încăpățânată?! Ești soția mea, banii tăi sunt banii familiei și ești obligată să-i dai!
Aerul din bucătăria îngustă devenise parcă vâscos și greu de respirat. Victor mirosea a transpirație, teamă și apă de colonie ieftină. Se apleca asupra mea și inspira zgomotos, asemenea unui șef care își umilește angajata pentru o greșeală gravă. Numai că în privirea lui nu exista nici rugăminte, nici disperare. Se vedea doar pretenția obraznică, rigidă, a unui om convins că i se cuvine totul.
Inima îmi bătea aproape în gât. Trei sute cincizeci de mii de lei. Economiile mele, adunate prin ani de muncă grea. La cincizeci și opt de ani, eram economistă-șefă la o firmă de construcții și strânsesem banii timp de cincisprezece ani. Fiecare primă, fiecare seară pierdută peste program înaintea închiderii bilanțurilor, fiecare haină de iarnă cumpărată mai târziu și fiecare vacanță la care renunțasem ajunseseră în acel cont. Cinci ierni la rând purtasem aceleași cizme, reparându-le la atelier, fiindcă trăiam cu o singură dorință: să-mi cumpăr o căsuță la Sulina, unde aerul mirosea a apă sărată, stuf și vânt venit dinspre mare. Îmi imaginam deja țipătul pescărușilor, răcoarea dimineților și veranda de lemn pe care aveam să stau departe de betoane, agitație și poruncile altora.
Iar acum, viitoarea mea libertate, liniștea bătrâneții și independența pentru care muncisem urmau să dispară printr-o singură apăsare de buton.
Victor își smulse telefonul și porni difuzorul. Din aparat se revărsă imediat un plâns teatral, ascuțit și sfâșietor, care îmi făcu pielea de găină.
— Mătușă Elenaaa… suspină Raluca, fiica lui în vârstă de treizeci de ani. Vocea îi tremura și se rupea într-un scâncet subțire, însă printre lacrimi se auzeau limpede tonuri dure, poruncitoare. — Medicii au spus că aceasta este ultima mea șansă… Dacă nu fac urgent operația în străinătate, pot rămâne infirmă… Tată, nu vreau să fiu o povară pentru nimeni! Ajutați-mă!
Am închis ochii și am simțit cum un val fierbinte și apăsător îmi trece prin piept. Eu și Raluca nu fuseserăm niciodată apropiate. Tânăra aceea de treizeci de ani nu lucrase nicio zi cu forme legale, își schimba bărbații, iubea viața luxoasă și era obișnuită să primească imediat tot ce cerea. Pentru ea, nu eram un om, ci doar anexă comodă a tatălui ei — femeia cu apartament, salariu și economii. Una era să suport disprețul rece al fiicei vitrege răsfățate. Cu totul altceva era să stai pe bani și să refuzi ajutorul unei persoane care pretindea că se află la marginea unei tragedii.
— Raluca, liniștește-te, draga mea, respiră mai încet, am spus, iar glasul mi-a tremurat trădător. Degetele uscate frământau marginea feței de masă murdare. — Ce diagnostic ai primit? În ce stadiu este boala? De ce trebuie neapărat să pleci din țară? La noi există programe medicale și specialiști buni. Pot întreba în stânga și-n dreapta, pot căuta o soluție, pot apela la cunoștințe…
La celălalt capăt se lăsă tăcerea pentru câteva secunde. Apoi glasul Ralucăi se schimbă ca și cum cineva ar fi apăsat un întrerupător. Lacrimile dispărură. În locul lor apăru o furie rece și plină de superioritate.
— Mătușă Elena, vorbiți serios? Ce programe medicale?! Acolo sunt termeni medicali complicați, doctorii noștri m-ar distruge! izbucni ea. — Și, în fond, dumneavoastră v-ați trăit deja viața! La ce vă trebuie o căsuță lângă mare la vârsta asta? Aveți tensiune, schimbarea climei vă face rău! Eu mai am de trăit, trebuie să mă mărit și să-mi fac un rost! Dați-mi banii, că oricum nu mai aveți ce face cu ei. Poate că într-o zi o să vă aduc și un pahar cu apă. Doar nu sunteți atât de egoistă și fără inimă încât să mă refuzați acum!
Victor dădea din cap lângă mine, mecanic, ca o jucărie stricată. Fața i se schimonosise într-un zâmbet de triumf. Mă privea de parcă făcusem deja ceva monstruos și trebuia să repar imediat situația.
— Ai auzit?! răcni el, lovind din nou masa cu palma. — Ajunge să tremuri deasupra economiilor tale! Nu am de gând să cad în genunchi înaintea ta. Fă transferul și gata. Apoi o să-mi caut de lucru în plus, mă fac și curier de noapte dacă trebuie, și-ți dau banii înapoi. Sunt mărunțiș pentru tine. Oricum trăiești pe spinarea familiei mele… adică, stai, noi trăim în garsoniera ta, dar tot familie suntem! Transferă-i!