— Excelent. La serviciu totul merge din ce în ce mai bine. Tocmai am început un proiect important, — se așeză fără să fie invitat pe un scaun liber. — Apropo, am vândut apartamentul vechi.
— Mi-am cumpărat unul cu trei camere, într-un complex nou. Ferestre până la podea, compartimentare modernă, amenajare făcută de un designer. Nici nu se compară cu garsoniera noastră înghesuită.
Irina nu spuse nimic. Locuința lor fusese mică, dar caldă și primitoare.
Își amintea cum alesese perdelele, cum cumpărase obiecte decorative și cum încercase să umple fiecare cameră cu un sentiment de acasă.
Radu îi repeta atunci că toate acele lucruri nu aveau nicio valoare și că, în viață, banii erau singurul lucru important.
— Am schimbat și mașina, — continuă el, prefăcându-se nepăsător. — Mi-am luat un Mercedes nou, ultimul model. Biancăi îi place enorm. Spune că a visat toată viața să conducă o asemenea mașină.
La auzul numelui fetei, Irina simți o înțepătură neplăcută. Își înăbuși imediat reacția.
— Foarte bine. Mă bucur că lucrurile îți merg.
— Da, viața mea s-a așezat în sfârșit, — Radu bău și o privi atent. — Tu ce mai faci? Încă lucrezi la firma aceea mică? Cum îi spuneai funcției… coordonatoare de publicitate?
— Nu mai lucrez acolo de mult.
Discuția începea să devină apăsătoare.
— Și unde lucrezi acum? — întrebă el cu o curiozitate condescendentă. — Iar ai schimbat locul de muncă?
— Am propria afacere.
— Propria afacere, — repetă Radu, cu un zâmbet subțire. — Adică iei comenzi pe internet?
— Am deschis o agenție de publicitate.
Irina încerca să-și păstreze calmul, deși simțea că i se înfierbântă obrajii.
— O agenție, deci… Și ai și clienți adevărați?
— Bineînțeles.
— Înțeleg. Ei bine, niciodată nu e prea târziu să încerci. Important este să nu fii prea dezamăgită dacă nu merge. Nu toți oamenii au stofă de antreprenor.
Sub masă, Irina își strânse mâinile în pumni.
Formal, Radu nu spusese nimic direct jignitor. Totuși, fiecare cuvânt al lui era încărcat de superioritate, îndoială și dispreț abia ascuns.
— Uneori mă gândesc, — se apropie puțin de ea, — că dacă atunci nu ai fi distrus totul la nervi, acum am fi locuit împreună în apartamentul meu nou și am fi mers cu Mercedesul.
— Eu nu am distrus nimic, — răspunse Irina în șoaptă.
— Serios? — Radu clătină nemulțumit din cap. — Îmi amintesc foarte bine ce scandal ai făcut.
— Strigai: „Am nevoie de libertate, vreau să evoluez”. Și ce ai obținut? Au trecut trei ani, iar tu ai rămas exact la fel.
Pieptul Irinei se strânse dureros.
Dacă avea dreptate? Dacă, în toți acești ani, nu realizase într-adevăr nimic important?
— Radule!
Bianca apăru lângă masă, zâmbind larg.
— Unde ai dispărut? Te caut de peste tot!
— Bianca, fă cunoștință, — Radu se ridică și o cuprinse posesiv de talie. — Ea este Irina, fosta mea soție. Irina, ea este Bianca, logodnica mea.
Tânăra îi întinse mâna, cu unghiile perfect manichiurate. Era foarte frumoasă: suplă, tânără și cu un zâmbet larg, lipsit de griji.
— Îmi pare bine! Radu mi-a povestit atât de multe despre dumneavoastră!
— Sper că numai lucruri bune, — Irina îi strânse mâna caldă.
— Desigur! A spus că sunteți foarte… gospodină. Și că ați lucrat într-un birou. Eu nu pot sta prea mult într-un singur loc. Am nevoie de oameni, de mișcare, de conversații. De aceea lucrez în mall, unde în fiecare zi întâlnesc clienți noi.
— Bianca este foarte activă, — spuse Radu, mângâindu-i spatele. — Merge regulat la sală, învață engleză. De curând și-a luat permisul și conduce mașina mea.
— Da! — confirmă Bianca încântată. — Îmi place enorm. Este puternică și foarte frumoasă. Iar interiorul… piele naturală, muzică grozavă! Deocamdată conduc doar prin oraș. Pe șoseaua de centură încă mi-e teamă să ies.
Irina îi asculta și încerca din răsputeri să nu plângă. Tânără, frumoasă, lipsită de griji — Bianca părea să aibă tot ceea ce Irina nu mai simțise de mult că posedă.
— Noi ar trebui să ne întoarcem, — se uită Radu la ceas. — Cred că urmează un toast. Baftă cu… afacerea ta, Irina. Poate, într-o zi, o să înceapă să meargă.
Cei doi se îndepărtară, iar Irina rămase nemișcată, privind în jos, spre propriile mâini.
În ea se ridica încet un amestec amar de umilință, furie și singurătate.
Se ridică brusc și ieși pe terasă. Avea nevoie de câteva minute fără nimeni în jur, de aer rece și de liniște, ca să-și recapete controlul.
Afară era răcoare și liniște. Irina își sprijini palmele de balustradă, închise ochii și încercă să oprească lacrimile.
Nu reuși. Acestea îi alunecară pe obraji.
— Luați, vă rog.
Un bărbat aflat în apropiere îi întinse o batistă curată.
Irina se întoarse și văzu un domn elegant, de aproximativ cincizeci de ani, îmbrăcat într-un costum scump, croit impecabil.
Luă batista și își tamponă cu grijă colțurile ochilor.
— Vă mulțumesc. Îmi pare rău că m-ați văzut într-o asemenea stare.
— Mihai Ionescu, — se prezentă bărbatul. — Și nu aveți de ce să vă cereți scuze. La nunți emoțiile sunt, de obicei, foarte puternice.